Rezervele la tratate

Notiune

Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul traditional în dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a câmpului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale.

Rezerva este definita în Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si având un caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).

Conditii de valabilitate

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa îndeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie):

a) rezervele sa fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte în mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor sa nu fie în mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a pedepsei);

c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic în care rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. În dreptul international modern conditia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.

În practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi interne, în vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie însotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale.

O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.

Tipuri de rezerve

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste într-o maniera proprie, conform legilor interne.

Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate între statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).

Între statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica în forma modificata prin continutul rezervelor.

Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:

fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice între ele si statul rezervatar;

fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea între ele si statul rezervatar a întregului tratat.

În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntând la acestea pe masura ce îsi acordeaza legislatia nationala la normele internationale.

Aplicarea în spatiu si în timp a tratatelor

Aplicarea teritoriala a tratatelor

În principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia privind dreptul tratatelor). În anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin “clauza federala”, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. În mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la “clauza coloniala” în care stabileau daca prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor colonial.

Aplicarea în timp a tratatelor

Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar în ceea ce priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii în vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta în textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor în vigoare, care este stabilit în dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta în textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.