În cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice. Prin funcţii procesual penale înţelegem căile, direcţiile sau orientările de desfăşurare a activităţii procesuale.

      În proces penal modern deosebim trei funcţii de bază:

            Funcţia acuzării ( a învinuirii) este exercitată şi realizată, în principal, de procuror prin promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, susţinerea acuzării in faţa instanţei de judecată, formularea concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac etc.

            Funcţia de acuzare poate fi definită ca imperativa în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării    ( procurorul, partea vătămată ), abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă şi întemeierea răspunderii penale a inculpatului.

            Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare. Acuzatorul trebuie sa demonstreze în faţa în faţa judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe poziţiile acuzării. Rolul părţii vătămate sporeşte în cazuri de acuzare particulară sau privată. Când urmărirea penală începe în baza plângerii părţii vătămate ( art. 276 CPP ).

            Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se drepturile procesuale. Apărarea – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi a reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale ( art. 6 alin. 1 pct. 3 CPP )

            La aceasta se adaugă şi contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activa şi în baza principiului oficialităţii asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistenţă juridică calificată sau reprezintă părţile în proces, potrivit condiţiilor prevăzute de lege.

            Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi exercitarea dreptului de apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere prin asistenţă juridică a altor persoane în toate fazele procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

            Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în fza judecării, este o funcţie realizată exclusiv de instanţă de judecată prin pronunţarea definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

            Realizarea funcţiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare şi constituie condiţia stabilirii adevărului obiectiv de către instanţă de judecată,  care depăşeşte interesele părţilor şi urmăreşte înfăptuirea funcţiei proprii – soluţionării cauzei penale.

            Alte funcţii relevate de specialiştii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de realizare a funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se disting următoarele funcţii auxiliare:

a)      funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de instanţa de judecată ( de ex. Legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a începe urmărirea penală );

b)      funcţia soluţionării acţiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat de infracţiune;

c)      funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de prezentarea concluziilor de către experţi etc.

d)      funcţia de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecţi, care într-un fel dau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale     ( de ex. Chemarea specialistului pentru acordarea ajutorului la administrarea probelor etc. ) ;

e)      funcţia de educaţie şi de prevenire ea poate fi demonstrată parţial prin următorul exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficient decât o lecţie pregătită şi ţinută anume în acest scop.

Din cele expuse mai sus, reiese că funcţiile procesului penal au un caracter corelativ, se pătrund reciproc şi nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.

Sistemul acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanţă şi executarea sentinţei.

Fazele facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac ( în apel şi recurs ); examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac ( recursului în anularea şi revizuirea procesului ).