UNITATEA DE INFRACŢIUNE

a. Noţiuni generale

  Calificarea juridică a unei fapte sau activităţi antisociale, ca formând singură infracţiune sau dimpotrivă două sau mai multe infracţiuni produce consecinţe juridice importante. În primul caz făptuitorul va răspunde pentru o singură infracţiune, iar în a doilea caz acesta va răspunde pentru două sau mai multe infracţiuni. Când prin activitatea săvârşită se formează o singură infracţiune va exista unitate de infracţiune, iar când prin activitatea săvârşită se realizează mai multe infracţiuni va exista pluralitate de infracţiuni. Distincţia dintre cele două prezintă importanţă sub aspectul răspunderii juridice.

b. Definiţie

“ Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni ”.

c. Feluri :

- unitatea naturală – determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte trei forme :

                            - infracţiunea simplă ;         - infracţiunea continuă ;          - infracţiunea deviată ;

- unitatea legală – aceasta nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste acţiuni. Ea are următoarele forme :

               - infracţiunea continuată ;                                  - infracţiunea complexă ;

               - infracţiunea progresivă ;                                  - infracţiunea de obicei

I. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE

1. Infracţiunea simplă                     a. Definiţie

“ Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se caracterizează printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie ”.          Ex. – omorul – art. 174 C. pen.

b. Caracteristici :

  - este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi în practica judiciară ;

  - este o formă tipică a infracţiunii ;

  - momentul consumării coincide cu momentul epuizării ;

  - ea poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin mai multe acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (de ex., săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit) ;

2. Infracţiunea continuă                            a. Definiţie

“Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare”.

Ex. – furtul de energie electrică, evadarea.      Aceste infracţiuni cunosc două momente :

  - momentul consumării – momentul săvârşirii elementului material ;

  - momentul epuizării – momentul încetării activităţii infracţionale.

c. Caracteristici :

- este o formă atipică a infracţiunii ;

- elementul esenţial al acestei infracţiuni este faptul că aceasta se realizează printr-o atitudine dublă a făptuitorului :

            una comisivă (prin care se săvârşeşte infracţiunea ;

            alta omisivă (prin care se lasă ca starea infracţională să dureze) ;

- nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă ;

Codul penal nu cuprinde dispoziţii speciale privind infracţ. continuă, ci se face o singură referire în art. 122 alin. 2.

- aceasta poate cunoaşte două forme :

                                                      infracţiuni continue permanente (evadarea) ;

                                                      infracţiuni continue succesive (portul ilegal de uniformă);

Obs. – împărţirea aceasta prezintă importanţă sub aspectul că orice întrerupere în cazul infracţiunilor permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale reprezintă săvârşirea unei noi infracţiuni continue.

Cunoaşterea momentului epuizării prezintă importanţă pentru :

  - legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul epuizării faptei ;

  - tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii penale ;

  - în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere).

Dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană în diferite etape ale vieţii sale, are importanţă şi stabilirea vârstei făptuitorului. Astfel, activitatea continuă începută înainte de împlinirea vârstei de 14 nu va fi luată

în seamă.

3. Infracţiunea deviată                   a. Definiţie

“Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect”.

b. Modalităţi :

- “aberratio ictus” – realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect sau persoană din greşeala făptuitorului ;

Ex. – făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând greşit corpul contondent este lovită o altă persoană.

- “error in persona” – realizată prin săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului ; Ex. – infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confundă cu o altă persoană, pe care o ucide .

II. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE

1. Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.)                                 a. Definiţie

“Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervalle de tipm diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.

b. Caracteristici :

  - reprezintă o creaţie a legiuitorului ;                  - este prevăzută expres de Codul penal – art. 41 alin. 2 ;

  -  e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte :

                unitate de subiect ;           unitate de hotărâre infracţională ;        unitate de conţinut ;

  - fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine stătătoare ;

  - ea reprezintă întotdeauna o cauză de agravare a răspunderii penale.

c. Condiţii de existenţă :

  unitate de subiect activ – adică, aceeaşi persoană să săvârşească mai multe acţiuni sau inacţiuni, fie unele în calitate de autor şi altele în calitate de complice ;

  pluralitate de acte de executare – săvârşite la intervale diferite de timp, nici prea apropiate şi nici prea îndepărtate. Este îndeplinită această condiţie când făptuitorul săvârşeşte o infracţiune intenţionată şi ulterior o tentativă la aceeaşi

infracţiune ;

  unitate de rezoluţie infracţională – rezoluţia unică implică atât prevederea rezultatelor faptei, cât şi urmările acesteia ori acceptarea acestora . Dintre elementele ce pot concura alături de alte împrejurări la stabilirea unităţii de rezoluţie se pot reţine :

               - unitatea obiectului infracţiunii ;                           - unitatea locului ;

               - unitatea persoanei vătămate ;                               - unitatea de timp ;

  actele de executare de acelaşi fel, trebuie să prezintă fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt) . Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiune consumată şi tentativă).

d. Efectele juridice

  - de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.) ;

  -  tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere) ;

  - aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul epuizării ;

  - dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.) ;

  - tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului . Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi bineînţeles dacă au fost săvârşite cu discernământ .

e. Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 142 C. pen. şi art. 34 C. pen.)

  - reprezintă o formă de agravare facultativă a pedepsei ;

  - infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se face într-o singură etapă ;

  - pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este neândestulător se va aplica un spor de până la 5 ani (închisoarea) sau un spor de până la jumătate din maximul special (amenda) ;

  - dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni pedeapsa se va recalcula, neputându-se astfel micşora.

f. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat:

                                          -  infracţiuni din culpă ;

                                          - la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul) ;

                                          - la infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza

                                              - conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei – cerşetoria).

2. Infracţiunea complexă                                  a. Definiţie

“Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde în conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravată o acţiunea sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.

Ex. – tâlhăria (art. 211 C.pen.).

b. Caracteristici :

  - aceasta este prevăzută în mod expres de Codul penal în art. 141 ;

  - ea reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material ;

  - ea se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale ;

  - rezultatul acesteia constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite ;

  - de regulă, acestea sunt infracţiuni intenţionate.

c. Forme

1. Infracţiunea complexă forma tip ;

2. Infracţiunea complexă ca variantă agravantă.

1. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ FORMA TIP

Aceasta se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Aceasta este deci, formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincte şi

crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate. Ex. – tâlhăria – formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă.

2. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ CA VARIANTĂ AGRAVANTĂ

Aceasta cuprinde în conţinutul său ca element agravant, o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni. Ex. – violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 197 alin. 3 C. pen.). Obs. nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni complexe.

Ex. – furtul săvârşit în loc public este calificat fără a fi şi o infracţiune complexă.

d. Structură

  - în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi exercitarea violenţei) ;

  - obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic principal şi un obiect juridic adiacent ;

  - forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variantă agravantă unde forma de vinovăţie este preintenţia .

e. Efectele juridice :

• infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd autonomia ;

• infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc elementele materiale specifice infracţiunilor absorbite ;

• nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă ; Ex. – în cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă ;

• infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale ;

• ea este o infracţiune momentană.

f. Complexitatea naturală

Pe lângă complexitatea legală creată de legiuitor este menţionată şi complexitatea naturală, ce rezultă, din absorbirea în chip natural de către infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune.   Ex. – infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei infracţiuni, după cum cuprind şi elementele infracţiunilor mai puţin grave (lovirea,  vătămarea corporală) .

3. Infracţiunea progresivă                     a. Definiţie

“Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizându-se prin aceea că, după atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intenţia făptuitorului, aceasta îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări  noi corespunzător unor infracţiuni mai grave”.    Ex. – loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen..

b. Caracteristici :

  - este o formă atipică a infracţiunii ;

 -  rezultatul i se amplifică progresiv în timp, nefiind deci, o infracţiune momentană ;

  - apare aşadar pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării ;

  - fapta iniţială care a produs un anumit rezultat susceptibilă de o anumită încadrare juridică, datorită amplificării rezultatului, ea va primi o nouă calificare, în funcţie de rezultatul atins în momentul epuizării .

c. Efecte juridice

• încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu momentul epuizării ;

• în funcţie de acest moment se vor calcula :

                                                               Termenul de prescripţie pentru răspunderea penală ;

                                                               Legea penală incidentă ;

                                                               Incidenţa unor legi de clemenţă.

4. Infracţiunea de obicei                              a. Definiţie

“Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului”.       Ex. – prostituţia, cerşetoria.

b. Caracteristici

  această infracţiune nu poate avea tentaivă ;

  - este o infracţiune unică formată dintr-o pluralitate de fapte ;

  - luate izolat, acele fapte nu pot constitui conţinutul unei infracţiuni distincte ;

  - cunoaşte două momente : al consumării şi al epuizării ;

c. Efecte juridice

• infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în coautorat ;

• în funcţie de momentul epuizării se vor calcula :

                             legea penală aplicabilă ;             incidenţa unei legi de clemenţă ;

                după acest moment va începe să curgă termenul de prescripţie pentru răspunderea penală ;

Obs. – infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare poate realiza conţinutul unei infracţiuni distincte, lucru care nu este posibil şi la infracţiunea de obicei.