FORMELE INFRACŢIUNII

Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta percurge două perioade :

• internă :                           - conceperea ideii de a săvârşii infracţiunii ;

                                           - momentul deliberării ;

                                           - hotărârea de a săvârşi infracţiune.

Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală, potrivit adagiului “nuda cogitatio” – “gândul criminal nu se pedepseşte”.

• externă :

                                           - faza actelor preparatorii (pregătesc săvărşirea infracţiunii) ;

                                           - faza acţiunii de executatre (se trece la săvârşirea efectivă a faptei) ;

                                           - faza urmărilor (producerea rezultatului) ;

Acestea capătă relevanţă penală spre deosebire de primele.

Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare sunt următoare :

3. forma actelor preparatorii ;                                                     4. forma tentativei ;

5. forma faptului consumat ;                                                        6. forma faptului epuizat.

A. Actele preparatorii

a. Definiţie           “Sunt actele prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni”.

b. Caractere :

- sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate ;

- pot consta în : - activităţi de procurare de informaţii ;

                          - adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ;

                          - crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor ;

- acestea nu cunosc o reglementare expresă în Codul penal asemeni tentativei.

c. Condiţii de existenţă :

-să rezulte neîndoielnic că sunt efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni ;

-actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (procurarea unui pistol) ;

-activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al infracţiunii ; să nu facă parte din actele de executare ;

- să fie intenţionate ;

- să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite infracţiunea.

d. Feluri

-acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptarea acestora în vederea săvârşirii infracţiunii) – procurarea unui cuţit ;

-acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii) . Ele crează condiţiile psihice favorabile comiterii infracţiunii.

e. Regimul de sancţionare

În doctrina penală s-au conturat două teze privind sancţionarea actelor preparatorii şi anume :

1. teza incriminării : care susţine pedepsirea acestora, astfel :

- incriminarea nelimitată a tuturor actelor preparatorii ;

- incriminarea limitată numai a acelora care prezintă un pericol social ;

2. teza neincriminării : care, are drept argument, faptul că ele doar pregătesc infracţiunea, neavând deci un pericol social.

  Sancţionarea actelor preparatorii în dreptul penal român optează pentru teza neincrimnării, şi anume : de regulă, acestea nu se sancţionează, însă, sunt bineînţeles şi excepţii, printre care :

-când actele preparatorii sunt asimilate tentatvei şi pedepsite ca atare, la acele infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) – privind sancţionarea tentativei la infracţiunile contra statului ;

- când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate (art. 285 C. pen.)

– deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ;

- când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât autiorul (culegerea de date, procurarea de mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativă la acea infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioară.

B. Tentativa

a. Definiţie (art. 20 Cod penal)

“Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare ce a fost întreruptă sau, deşi, a fost efectuată în întregime n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii”.

b. Caractere :

                      - este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 – 21) ;

                      - aparţine fazei executării ;

                      - este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-se prin neproducerea rezultatului ;

                      - este posibilă numai la infracţiunea intenţionată.

c. Condiţiile de existenţă:

            - să existe hotărârea de a săvârşi o infracţiune (art. 20 C. pen.) ;

            - hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare. Astfel, se observă că ea implică trecerea de la actele de pregătire la actele de executatre a faptei. Ea declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului ;

            - neproducerea rezultatului – element prin care se diferenţiază de infracţiunea consumată (art. 20 C. pen.).

  Deosebirea dintre tentativă şi actele preparatorii are la bază unele teorii :

-teoriile subiective – care propun drept criteriu de distincţie raportarea la împrejurările în care au fost efectuate ; astfel, tentativa are un caracter univoc, lăsând să se vadă clar intenţia de a săvârşi o infracţiune , iar actul preparator are un caracter echivoc, care nu lasă să se vadă că ele ar avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni ;

-teoriile obiective – care propun drept criteriu de distincţie dinamismul actului ; astfel, sunt acte de executare, actele care au primit o orientare precisă în realizarea infracţiunii, iar actele preparatorii sunt acelea ce nu au primit o astfel de orientare ;

-teoriile formale – care propun drept criteriu de deosebire identitatea formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material ; astfel, tentativa fiind un act de săvârşire a infracţiunii, iar actul preparator unul de pregătire a săvârşirii infracţiunii.

Menţionăm că, cele trei teorii se completează reciproc, în stabilirea diferenţei dintre actele preparatorii şi tentativă ; aceasta fiind o problemă foarte importantă întrucât de regulă, actele preparatorii nu se pedepsesc.

Ex. : - procurarea unei cantităţi de otravă - reprezintă un act preparator)

- servirea respectivei cantităţi de otravă unei persoane – reprezintă tentativă ;

d. Felurile tentativei

-tentativa imperfecă (întreruptă) ;                                   - tentativa perfectă (terminată) ;

-tentativa proprie ;                                                            - tentativa improprie.

  Tentativa perfectă şi imperfectă pot fi proprii, cât şi improprii.

I. TENTATIVA IMPERFECTĂ (ÎNTRERUPTĂ) – art. 20 alin. 1 C. pen.

- aceasta se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce. Ex. : făptuitorului i se dă peste mână când acesta a îndreptat pistolul împotriva unei

persoane ;

- ea se situează în timp, după începutul executării, putând fi de natură umană sau neumană ;

- ea poate fi proprie, cât şi improprie.

II. TENTATIVA PERFECTĂ (TERMINATĂ) - art. 20 alin. 2 C. pen.

- aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare  care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce. Ex. : se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă ;

-ea poate fi atât proprie, cât şi impropie ;

-tentativa perfectă proprie este posibilă numai la infracţiunile de rezultat (omor).

III. TENTATIVA IMPROPRIE – art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen.

-aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea

că se află ;

-ea este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale ;

-cauza care împiedică producerea rezultatului se situează în timp, anterior începutului executării acţiunii ; defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii sunt

preexistente.

-un mijloc este “insuficient“ – când nu are aptitudinea în cazul concret să realizeze rezultatul (de ex., cantitatea de otravă este insuficientă pentru a ucide o persoană);

-un mijloc este “defectuos” - când în cazul concret nu funcţionează (de ex. o armă de foc defectă) ;

-tentativa improprie se împarte în două categorii :

  tentativa relativ improprie – se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului (de ex., încercarea de a ucide o persoană cu o doză insuficientă de otravă) ;

  tentativa absolut improprie (absurdă – art. 20 alin. 3 C. pen.) – se caracterizează prin modul greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii (de ex., uciderea unei persoane utilizând vrăji sau farmece).

  Deosebirea dintre cele două constă în faptul că prima prezintă un pericol social, atrăgând răspunderea penală, iar cea de a doua nu prezintă pericol social, punând în discuţie discernământul făptuitorului.

  În doctrina penală se face distincţie între tentativa absurdă şi tentativa putativă, în care fapta săvârşită are un caracter penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate. Ex. – fapta de a trage cu arma într-un cadavru – nu reprezintă infracţiunea de omor, ci o faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului, căci nu mai există o relaţie socială de ocrotit (inexsistenţa vieţii).

IV. TENTATIVA PROPRIE – art. 20 alin. 2 C. pen.

- aceasta constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru săvârşirea infracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în care s-au folosit mijloacele.

Ex. – fapta celui ce descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emoţiilor.

c. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

• Justificarea incriminării :

-reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasă fiind incriminată în legislaţia penală ;

-tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime ;

-latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în executarea a hotărârii infracţionale.

• Întinderea incriminării tentativei :

-în doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei : incriminarea nelimitată şi incriminarea limitată ;

-legiuitorul român a adoptat cea de a doua concepţie sancţionând tentativa numai la infracţiunile grave ;

-totodată, tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta ;

-legiuitorul român sancţionează tentativa după teoria diversificării pedepsei în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată ;

-cfm. art. 21 alin. 2 “tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei” ;

-dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată e detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.

• Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă :

-la infracţiunile din culpă ;                                                         - la infracţiunile preintenţionate ;

-la infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune ;                          - la infracţiunile cu execuţie promptă (insultă) ;

-la infracţiunile de obicei (cerşetorie) ;

C. INFRACŢIUNEA CONSUMATĂ

a. Definiţie

“Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea realizându-se atunci când s-a

produs rezultatul urmărit”.

b. Caracterizare :

  - aceasta reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa ;

  - ea atrage întotdeauna răspunderea penală ;

  -  majoritatea infracţiunilor cunosc această formă ;

  - de asemenea, ea înglobează şi tentativa acelei infracţiuni ;

  - rezultatul acesteia se produce odată cu executarea în întregime a rezultatului material ;

  în funcţie de rezultatul ei, aceasta poate produce o vătămare sau o

  - stare de pericol ;

  - stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a răului, de aceea după acest moment eventuala reparare a acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului.

c. Importanţa momentului consumării

  cunoaşterea acestui moment prezintă importanţă pentru următoarele aspecte :

• determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu ;

• incidenţa actelor de clemenţă ;                                          • calcularea termenului de prescripţie ;

D. INFRACŢIUNEA – FAPT EPUIZAT

a. Definiţie

“Reprezintă o formă deviată a infracţiunii şi se caracterizează prin producerea după momentul consumării a unor urmări noi prin amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale”.

b. Caractere :

  - susceptibilă de prelungire în timp ;

  - este o formă atipică a infracţiunii mai gravă decât infracţiunea consumată ;

  - antrenează o răspundere penală mai gravă ;

  - nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.

c. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat

-infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii ;  Ex. – deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori.

- infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni ;  Ex. – furturile mărunte din autoturisme.

- infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noi urmări după ce s-a consumat infracţiunea ;

Ex. – infracţiuni de loviri cauzatoare de moarte ;

- infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte obişnuinţa făptuitorului ;   Ex. – cerşetoria.

d. Importanţa momentului epuizării

  - la infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, precum şi calculul termenului de prescripţie se fac în raport cu acest moment şi nu cu momentul consumării ;

  - soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se vor face tot în raport de momentul utilizării.

e. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 22 C. pen.) Acestea reprezintă, conform art. 22 C. pen. cauze generale de pedepsire datorită renunţării făptuitorului la activitatea infracţională sau înlăturării rezultatului produs.

I. DESISTAREA

a. Definiţie

“Constă în renunţarea făptuitorului la continuarea executării începute, de a o duce până la capăt”.

Ex. – o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află dosarul dar după ce îl găseşte, abandonează de bună voie hotărârea luată.

b. Condiţii :

  - desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii tipice să fi luat sfârşit ;

  - să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat la săvârşirea infracţiunii . Nu există desistare în cazul în care făptuitorul, după ce a făcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul să se producă, văzând că totuşi că acesta nu s-a produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea) ;

  - renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de bună voie . Desistarea nu poate fi socotită de bună voie nici în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea începută pentru că şia dat seama că în condiţiile date ea nu poate să izbutească ;

  - renunţarea la executare trebuie să fie definitivă.

II. IMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI

a. Definiţie

“Constă în zădărnicirea de către făptuitor, a producerii urmăririlor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt”.                   Ex. – autorul, după ce a aruncat în apă o persoană ce nu ştie să înoate cu intenţia de a-i produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa.

b. Condiţii :

  - activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege . Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă deci, numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele formale ;

  - subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici producerea rezultatului şi ca efect al acestei acţiuni rezultatul să nu fi survenit. Producerea rezultatului nu poate fi zădărnicită prin simpla pasivitate, ci numai printr-un comportament activ, dinamic ;

  - manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefctuată sub presiunea unei cauze externe (milă, remuşcare, teama de pedeapsă) ;

  - aceasta trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.

III. EFECTE (art. 22 alin. 1 C. pen.) :

-nepedepsirea făptuitorului ;

-conform art. 22 alin. 2 C. pen. “dacă actele îndeplinite până în momentul desiastării sau producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”.