CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII

a. Definiţie

“Acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta”.

Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele infracţiunii.Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic.

b. Laturile conţinutului constitutiv

-obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară ;

-subiectivă (psihică) – ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei.

LATURA OBIECTIVĂ

a. Definiţie

“Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii”.

b.Structură

-elementul material ;                                     - urmarea imediată;

-legătura de cauzalitate.

Elementul material

a. Definiţie “Desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare”.

Este sub acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni. Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa numitul “verbum regens”.

Acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza :

- prin acte materiale (lovire, luare);

- prin cuvinte (la insultă, la calomnie);

- prin scris (la denunţare calomnioasă).

Inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca : nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C. pen.), etc.

Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii:

-într-o variantă unică – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune;

-în mai multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin “pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).

  Distincţia între elementul material şi varianta unică şi variante alternative este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori

nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de ex., abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleaşi infracţiuni. De exemplu, tâlhăria ( art. 211 C.pen. ) care necesită furt şi violenţă.

Cerinţe esenţiale

Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

Cerinţele esenţiale se pot referi :

-la locul săvârşirii faptei (în public pentru infracţiunea de calomnie art. 206 C. pen. ; pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice) ;

-la timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere – art. 177 C. pen.) ;

-la modul şi mijloacele de săvârşirii (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C. pen.).

Urmarea imediată

a.       Definiţie.

Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia.

Putem deci, defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală.

Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta :

-fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia - când obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om) ;

-fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale nascute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite - când obiectul infracţiunii are natură morală (insulta, calomnia).

b. Caracterizare

  - urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii , nu un rezultat mijlocit).

  - urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii. În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune.

Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se numesc infracţiuni “de pericol ” , “de atitudine ”, “infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior. La infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă.

Legătura de cauzalitate

a. Definiţie

“Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material ( cauză ) si urmarea imediată ( efectul ) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii ”. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate.

b. Caracterizare :

 - este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni ;

 - fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementului laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea ;

 - stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formale când ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei.

c. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. Aceste teorii pot fi grupate în două curente :

1. un curent care susţine teza monistă ( care consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralitaţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple, fără semnificaţie penală );

2.un curent care susţine teza pluralistă ( care consideră că producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze ).

1. Acestui curent îi aparţin următoarele teorii :

- teoria cauzei eficiente – propune să fie considerată a rezultatului pe aceea care a declanşat procesul genetic şi a creat pentru celelate condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată ;

-teoria cauzei proxime- consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează în timp imediat anteror rezultatului ;

-teoria cauzei preponderente - condideră drept cauză energia care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului ;

-teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care este proprie sau aptă prin natura ei să produca acel rezultat ;astfel se trage concluzia că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în această

cauzalitate tipică. Se reproşează acestrei teorii că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană.

2. Acestui curent Îi aparţin următoarele teorii :

-teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) – formulată în 1860 de penalistul german Von Buri ; potivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile ccare l-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul “sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată. Acestei teorii i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea rezultatului ;

-teoria condiţiei necesare – care propune să fie condideratâ drept cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, tinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi aertificială a cauzelor mecanice, chimice şi biologice pentru a reţine numai actele omeneşti ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate şi că şterge deosebirile dintre cauză şi condiţie.

d. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate

. Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teorie “sine qua non” ;

. Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-a stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic ;

. Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei “sine qua non”.

Latura subiectivă

a. Definiţie

“Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia”.

b. Structură :

-elementul subiectiv (vinovăţia) ;                        - mobilul (motivul) ;                        - scopul.

I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.)

a. Definiţe

“Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni“.

  Trebuie să facem deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art.

19 C. pen. (intenţie, culpă şi preintenţie). În al doilea caz vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu : în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie. Deci, elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin întenţie presupune atât intenţia directă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă). Cfm. art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen. : “fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii (art. 178 C. pen)”. “Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte cu intenţie”.

II. Mobilul

a. Definiţie

“Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte”.

b. Caractere :

. existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului ;

. lipsa acestuia reprezintă un indiciu de normalitate

. mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului ;

. acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale ;

. poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247 C. pen.) - abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naţionalitate, religie ;

. poate reprezenta o circumstanţă agravantă (art. 175 lit. B C. pen.) – omorul săvârşit din interes material ;

. el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d C. pen.) – săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice ;

. cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşit infracţiunea ?”.

III. Scopul

a. Definiţie

“Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta”.

b. Caractere

  - este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut ca element al infracţiunii ;

  - el se situează în afara infracţiunii ;

  - când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv ;

  - sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) – deţinerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulaţie ;

  - scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de la urmărirea penală ;

  - în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei ;

  - cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor ;