|
CONŢINUTUL ŞI CONDIŢIILE PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII I. Conţinutul infracţiunii a. Aspecte generale : Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere ale acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele. De aceea, în doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, a elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale. b. Definiţie : “Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune”. Aceste condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare. c. Importanţă : Pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează. Fiind o noţiune stabilită de lege, conţinutul infracţiunii are un rol important în realizarea principiului legalităţii din dreptul penal. Conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal – cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune ; un conţinut concret – cel al unei fapte determinate ; d. Clasificarea conţinuturilor : conţinut juridic – cuprinde condiţiile cerute de lege cu privire la actul de conduită interzis ; conţinut constitutiv – e dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii ; conţinuturi simple – cuprind condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii într-o singură variantă ; conţinuturi complexe – cuprind condiţii pentru două sau mai multe variante ale aceeaşi infracţiuni ; conţinuturi de bază (tipice) – cuprind condiţii necesare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia lor tipică ; conţinuturi agravante – corespund variantelor agravate ale aceleiaşi infracţiunii ; conţinuturi atenuante – corespund variantelor atenuate ale aceleiaşi infracţiuni ; conţinuturi atipice ; conţinut generic – care cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective comune tuturor infracţiunilor. e. Structura conţinutului “ Prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează în conţinutul infracţiunii diferitele elemente care îl alcătuiesc”. Structura conţinutului de dă posibilitatea să determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative. f. Clasificarea condiţiilor: după factorii la care se referă, avem condiţii privitoare la : - actul de conduită ; - obiectul infracţiunii ; - subiecţii infracţiunii ; - locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. - după rolul şi importanţa lor, condiţiile sunt : - esenţiale (pot duce la inexistenţa infracţiunii) ; - accidentale (nu pot duce la inexistenţa infracţiunii) ; - după existenţa lor în raport cu momentul săvârşirii faptei : - preexistente (se referă la obiectul infracţiunii, la subiecţi) ; - concomitente (se referă la loc, la timp) ; - subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat). II. Condiţiile preexistente ale infracţiunii A. Obiectul a. Definiţie : “Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoare socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracţională”. b. Categorii - obiect juridic general – format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal ; obiect juridic generic (de grup) – format din fascicolul sau mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale ; acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea specială a Codului penal pe titluri şi capitole (i. contra statului. I. contra persoanei) ; obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune ; acesta serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup ; obiect material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională ; nu toate infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol (calomnie, insultă) ; lipsa obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârşirii faptei conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20 alin. 2 C. pen.) ; obiectul complex – este specific infracţiunilor complexe (i. de tâlhărie - art. 211 C. pen.) ; acesta este format dintr-un obiect principal şi dintr-unul secundar ; c. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii : obiectul infracţiunii este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni ; inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii ; la unele infracţiunii, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii : -să constea într-un bun mobil (bani) ; -să fie de o anumită natură (document) ; -să se afle într-un anumit loc (de ex., în posesia făptuitorului – art. 213 C. penal – abuzul de încredere) . B. Subiecţii a. Definiţie : “Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea consecinţelor acesteia”. Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă incluzând subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii. b. Feluri : - subiect activ ; - subiect pasiv. Subiectul activ a. Definiţie “Subiectul activ este persoana fizică ce a săvârşit fapta sau a participat la săvârşirea infracţiunii”. Acesta poate fi deci : - autor ; - instigator ; - complice. Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai restrânsă decât cea de făptuitor. b. Condiţiile generale ale subiectului activ : -să fie o persoana fizică ; -vârsta – art. 99 C. pen.: “Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”. -responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde aşadar factorul intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei persoana care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.). -libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau psihice fapta numai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen.. c. Condiţii speciale ale subiectului activ : -unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care săvârşeşte fapta şi anume : - cetăţean român (i. de trădare) ; - militar (pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a patriei) ; - lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadrării juridice a acesteia. d. Categorii de subiecţi activi : -după vârstă : - minori (până în 18 ani) ; - majori (după 18 ani) ; - tinerii infractori (de la 18 la 21 de ani) -după număr : - unici – infracţiuni care pot avea un singur autor ; - plurali – infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori ; -după calitate : - simpli (necircumstanţiaţi) ; - calificaţi (circumstanţiaţi) – militar. Subiectul pasiv a. Definiţie : “Este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii”. b. Condiţii generale : -trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal ; -este şi persoana păgubită prin infracţiune ; -persoana păgubită poate să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de ex., în cazul infracţiunii de omor, persoana vpăgubită este ruda subiectului pasiv al infracţiunii) ; c. Condiţii speciale : -ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate subiectului pasiv şi anume : - nou-născut (la i. de pruncucidere art. 177 C. pen.) ; d. Categorii de subiecţi pasivi: -subiect pasiv general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale) ; -subiect pasiv special – persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale lezate; -subiect pasiv principal ; - subiect pasiv secundar ; -subiect pasiv simplu (necalificat) ; - subiect pasiv calificat. Locul săvârşirii infracţiunii a. Definiţie “Reprezintă spaţiul, perimetrul în care se realizează activitatea infracţională”. Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii însă prezintă importanţă asupra următoarelor aspecte: -contribuie la stabilirea competenţei teritoriale; -poate influenţa gradul de pericol social al faptei ; unele infracţiuni sunt condiţionate de sâvârşirea lor într-un anumit loc (art. 206 C. pen. – lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii) ; locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e C. pen.) ; Determinarea locului săvârşirii infracţiuni se face potrivit art. 143 C. pen. Timpul sâvârşirii infracţiunii a. Definiţie “ Reprezintă momentul sau perioada de timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională”. Stabilirea lui prezintă importanţă sub următoarele aspecte : -ajută la determinarea legii penale aplicabile ; -ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în momentul comiterii infracţiunii ; -marchează începutul curgerii prescripţiei penale ; -prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă ; -contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei ; -unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte, război), iar alte infracţiuni au agravantele condiţionate de un anumită perioadă.
|
