INFRACŢIUNEA

a. Noţiuni generale :

Dreptul penal are trei instituţii juridice :

- infracţiunea ;                                                     - răspunderea penală ;

- sancţiunea.

Între cele trei instituţii există o strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără aceasta din urmă nu se poate aplica o sancţiune. Pe drept cuvânt se poate susţine că infracţiunea este “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. Codurile penale anterioare nu cuprindeau o definiţie a infracţiunii.

b. Infracţiunea ca noţiune juridică :

- i. este o faptă ce poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune ;

- i. poate fi numai o faptă a omului ;

- această faptă trebuie să fie exterioară, de natură să lezeze valorile sociale ;

- i. reprezintă un fenomen social şi un fenomen juridic ;

- i. reprezintă o violare a legii penale ;

- i. reprezintă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la celelalte forme de ilicit.

c. Premisele existenţei i. :

- existenţa unei norme incriminatoare care interzice o anumită faptă ;

- o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea normei incriminatoare ;

- trăsăturile esenţiale ale faptei incriminate.

d. I. ca fenomen:

- material (i. fiind o manifestare exterioară a omului);

- uman (i. fiind o faptă exclusivă a omului);

- social (i. fiind periculoasă pentru valorile sociale);

- moral – politic (i. exprimă atitudinea morală a făptuitorului faţă de valorile sociale);

- juridic (i. reprezentând încălcarea unei norme juridice penale).

e. I. ca instituţie juridică :

- în această situaţie ea reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal formată dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează condiţiile şi trăsăturile comune ale tuturor infracţiunilor ; 

- este prevăzută în titlul II din partea generală a Codului penal (art. 17 – 51 C. pen.).

f. Definiţia infracţiunii :

“Infracţiunea este faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie, şi prevăzută de legea penală”

Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii:

- pericolul social ;                                                    - vinovăţia;

- prevederea în legea penală.

A. Pericolul social

a. Definiţie

“Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte de a leza valorile sociale” (art. 18 C. pen.). 

b. Elementele pericolului social:

1. existenţa unei fapte :

- o acţiune (i. comisive);                                       - o inacţiune (i. omisive);

- o faptă exterioară a omului – fiind excluse deci faptele animalelor şi fenomenele naturii, care pot avea pericol social;

2. gravitatea faptei să atragă aplicarea unei sancţiuni penale

c. Felurile pericolului social :

- abstract - este avut în vedere de legiuitor în momentul incriminării faptei. Acesta se stabileşte având în vedere :

. însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită ;

. gravitatea vătămării ce i s-ar putea aduce valorii sociale ;

. frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi ;

. împrejurările în care se pot săvârşi asemenea fapte.

- concret – este apreciat de către instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei săvârşite. Acesta se stabileşte în funcţie de :

. vătămarea efectivă adusă valorii sociale ;

. condiţiile în care s-a săvârşit fapta ;

. urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce;

. persoana făptuitorului;

. modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;

. scopul urmărit de făptuitor .

  Deosebirea dintre cele două forme constă în aceea că primul este avut în vedere înainte de săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea după săvârşirea acesteia.

Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 18¹ C. pen. )

a. Preliminarii :

- lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii conduce la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite ; 

- acesta trebuie stabilit întotdeauna în concret ;

b. Necesitatea instituţiei :

- este posibil ca în unele situaţii criteriile folosite de legiuitor la evaluarea gradului de pericol social să ducă la concluzia că acesta nu există ;

- lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atât vinovăţie cât şi prevederea în legea penală, trebuie să se facă numai în concret ;

c. Concept :

“ Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă unei dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.

d. Condiţii :

  fapta să fie deci lipsită de importanţă ;

  atingerea valorii sociale să fie foarte mică ;

  fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală.

e. Criteriile de apreciere a gradului de percal social (art. 18¹ alin. 2 C. pen.) :

  modul şi mijloacele de săvârşire a faptei ;

  scopul urmărit ;

  împrejurările în care fapta a fost comisă ;

  urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce ;

  persoana şi conduita făptuitorului.

f. Natură juridică şi sancţiunea ;

  într-o opinie s-a susţinut că această instituţie dă posibilitatea unei dezincriminări judiciare a faptelor – opinie care a fost respinsă, întrucât dezincriminarea se face de către legiuitor ;

  în altă opinie se menţionează că această instituţie reprezintă o veritabilă formă de răspundere penală ;

  o altă opinie susţine ideea conform căreia aceasta este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei ;

  Totuşi, această instituţie are o natură juridică mixtă întrucât ea îmbină ultimule două opinii ; astfel sub aspectul sancţiunii, conform art. 18¹ alin. 3, procurorul sau instanţa aplică o sancţiune cu caracter administrativ, fiind înlăturată răspunderea penală, neputându-se aplica o sancţiune penală.

g. Efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii :

  când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal ;

  persoana în cauză nu e trasă la răspundere penală şi deci nu i se aplică o sancţiune penală ;

  în acest caz se va aplica o măsură administrativă prevăzută în art. 91 C. pen. :

  mustrare ;

  mustrare cu avertisment ;

  amendă de la 100.000 la 10.000.000 de lei ;

  Dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în parte ca fiind lipsite depericol social se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ.

B. Vinovăţia (art. 19 C. pen.)

a. Definiţie:

“Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmăririlor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a

acestei reprezentări”.

b. Factorii vinovăţiei

  voinţa (factorul volitiv) – reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei ; ea este o condiţie esenţială a vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii ;

  conştiinţa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia ; acesta dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită.

c. Formele vinovăţiei

  intenţia ;                                        culpa ;                                              praeterintenţia.

I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.)

a. Definiţie:

“Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea rezultatului sau acceptarea acestui rezultat”.

b. Forme principale:

  intenţie directă – constă în prevederea rezultatului faptei şi urmărirea producerii acestuia prin săvârşirea acelei fapte ; caracteristicile ei sunt deci, prevederea şi urmărirea rezultatului (de ex., fapta persoanei care îndreaptă pistolul împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei);

  intenţie indirectă – constă în prevederea rezultatului faptei şi acceptarea posibilităţii producerii lui ; caracteristicile ei sunt deci, prevederea şi acceptarea rezultatului (de ex., fapta inculpatului de a aplica victimei aflată în stare de

ebrietate o puternică lovitură în urma căreia acesta a căzut într-un bazin cu ape reziduale, căderea fiind auzită de inculpat, precum şi părăsirea victimei în aceste condiţii fără să o salveze – evidenţiază acceptarea producerii morţii).

c. Alte forme :

  intenţia simplă şi calificată ;                                        intenţia iniţială şi supravenită ;

  intenţia spontană şi premeditată ;                                intenţia unică şi complexă.

II. Culpa

a. Definiţie:

“Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului către prevede rezultatul faptei sale, nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă”.

b. Forme principale :

  culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de ex, cazul accidentelor de circulaţie) ;

   obs. – diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului : în primul caz el urmăreşte şi acceptă rezultatul, iar în al doilea el urmăreşte, dar nu acceptă rezultatul ;

  culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă ; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în concret în funcţie de împrejurări (de ex., fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în trecere) ;

    obs. – diferenţa dintre culpa simplă şi cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere al rezultatului : în primul caz rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz acesta era imposibil de prevăzut.

c. Alte forme :

  imprudenţă sau nesocotinţă ;                                      nebăgare de seamă (neatenţie) ;

  neglijenţă ;                                                                  nepricepere ;

  nedibaci .

III. Praeterintenţia (intenţia depăşită)

a. Definiţie :

“Este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia şi culpa”. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. penal, ci este o creaţie a doctrinei.

b. Caractere :

  făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni (cu intenţie) ;

  se produce un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau acceptat (din culpă);

De ex., art. 183 Cod penal – “lovirile sau vătămările cauzatoare de ”moarte.

C. Prevederea (art. 17 şi art. 141 C. pen.)

a. Definiţie: “Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor periculoase pentru valorile

sociale în legi sau decrete care au caracter penal”.

b. Caractere :

 aceasta contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune şi celelalte forme de ilicit; este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii ;

  Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia.