Legea penală, normele penale şi interpretarea legii penale

I. Legea penală

a. Definiţie:

Conform art. 74 din Constituţie : “prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi care conţine norme de drept penal”. sau Conform art. 141 din Codul penal: “prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete”.

b. Categorii de legi penale :

• In funcţie de rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare socială : legi penale generale – au o aplicare generală cuprinzând principii fundamentale şi adoptate ca legi obişnuite (Codul penal) ;

  legi penale speciale – cunosc o aplicare mai restrânsă asupra unui anumit domeniu (Legea nr. 296 / 2001 – privind

extrădarea) ; În caz de concurs între cele două categorii de legi se va aplica legea specială conform adagiului “specialia generalibus derogant”.

• după durata în timp :

  permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal) ;

  temporare (cu durată determinată – legile excepţionale) ;

• după natura necesităţii care a impus adoptarea lor :

  ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal);

  extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori sociale în situaţii excepţionale – război, calamităţi).

II. Normele penale.

a. Definiţie :

“Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora”.

b. Structura normei penale :

În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale, astfel :

- unii autori susţin că aceasta ar avea o structură trihotomică formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune ;

- alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică formată numai din dispoziţie şi sancţiune. Această opinie ni se pare corectă, întrucât în foarte puţine cazuri norma penală are o ipoteză.

c. Categorii de norme penale :

• după sfera de incidenţă :

  n. pen. generale – care prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale ;

  n. pen. speciale – care prevăd condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi sancţiunea ce se aplică.

• după structură :

  n. pe. unitare – care cuprind în structura lor dispoziţia şi sancţiunea ;

  n. pen. divizate – cărora le lipseşte un element din cele două.

Acestea se împart în :

  norme de incriminare cadru – care cuprind dispoziţia şi sancţiunea însă prevederea faptelor interzise se face ulterior prin alte acte normative – art. 281 C. pen. ;

  norme de trimitere şi/sau de referire. Cele de trimitere se completează împrumutând elemente de la alte norme ; astfel norma de trimitere rămâne independentă faţă de norma complinitoare (ex. art. 212 alin. 2 C. pen.). Cele de

referire se completează ca şi primele, însă ele devin dependente de norma complinitoare (ex. art. 255 alin. 1 C. pen.).

• după felul normei de conduită :

  n. pen. prohibitive - care constau în abţinerea de a săvârşi o faptă (infracţiuni comisive) ;

  n. pen. onerative – care conţin o anumită conduită ce trebuie urmată (infracţiuni omisive).

• dupa gradul de determinare a sanctiunii :

  n. pen. cu sancţiuni absolut determinate : în dreptul nostru penal există o singură normă cu pedepasă absolut

determinată şi anume Decretul-Lege nr. 6 / 1990 , care pentru anumite infracţiuni a înlocuit pedeapsa cu moartea

cu detenţiunea pe viaţă ;

  n. pen. cu sancţiuni relativ determinate : acestea determină natura pedepsei şi cele două limite ale acesteia

(una minimă şi alta maximă) ;

  n. pen. cu pedepse alternative : care cuprind pedepse principale de natură diferite (închisoarea sau amenda) ;

  n. pen. cu sancţiuni cumulative : în care se prevede o pedeapsă principală şi una complementară (închisoarea şi

interzicerea unor drepturi).

III. Interpretarea legii penale

a. Definiţie :

“Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unui legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă”.

b. Necesitatea :

Aceasta este impusă de :

- neclaritatea unor texte de lege ;

- existenţa unor termeni neânţeleşi care au nevoie de explicaţii ;

- particularizarea unor situaţii abstracte.

c. Formele interpretării ;

• după organul sau persoana care face interpretarea :

  -oficială efectuată de organe oficiale :                                           -  autentică (organul care a emis legea) ;

- contextuală (făcută de legiuitor în momentul adoptării legii) ;      - posterioară (făcută ulterior printr-un act separat) ;

 - cauzală (organul judiciar);                                                        - neoficială efectuată de către oamenii de ştiinţă în tratate

d. Metodele de interpretare :

  interpretarea literală sau gramaticală - constă în aflarea adevărului cu ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul

regulilor gramaticale, singularul presupune pluralul şi invers, masculinul şi femininul şi invers ;

  interpretarea raţională sau logică – constă în utilizarea procedeelor logice şi raţionale ; argumentele de interpretare

logică sunt :

  “a fortiori” (“a minori ad majus”, “a majori ad minus”, “qui potest plus, potest minus”) ;

  “per a contrario” (“qui dicit de uno, negat de altero”);

  “reductio ad absurdum”;

  “a pari” (“ubi eadem ratio, ubi idem jus”)

  interpretarea istorică - presupune analiza istoricului legii interpretate d.p.d.v. social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării ei;

  interpretarea sistematică – constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept ;

  interpretarea prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător. Atenţie a nu se confunda cu aplicarea legii prin analogie care este interzisă.

e. Rezultul interpretării :

Acesta constă în concluzia la care se ajunge în urma interpretării. Astfel există :

  interpretarea extensivă – atunci când textul de lege trebuie extins ;

  interpretarea restrictivă – atunci când textul de lege trebuie restrâns ;

  interpretarea declarativă – atunci când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit să spună prin lege există o concordanţă perfectă.

f. Limitele interpretării :

• Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.