|
Evoluţia, principiile, izvoarele şi raporturile dreptului penal român
A. Evoluţia dreptului penal român. a. Epoca prestatală (“antichitatea”) : Relaţiile de apărare socială au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul. Astfel : - prima formă de realizare a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării, care putea fi individuală sau colectivă ; - a doua formă o reprezintă principiul talionului, conform căruia riposta trebuie să fie proporţională cu agresivitatea : “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” ; - a treia formă o constituie regula compoziţiunii, adică o înţelegere ce intervenea între agresor şi victimă . Noţiunea de “vinovăţie” nu era cunoscută şi nu existau, de asemenea, nici reguli scrise. b. Evul mediu : - apare pentru prima dată noţiunea de pedeapsă; - apar codurile scrise, iar pedepsele era crude, grele şi intimidante ; - Montesquieu şi Cesare Beccaria au avut în această perioadă un rol deosebit în formarea gândirii juridico-penale, încercând printre altele să înlăture aplicarea pedepsei cu moartea. c. Perioada modernă : În istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a fost “Legea ţării”,care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului civil şi Codului penal. De asemenea ea marchează modernizarea gândirii juridice penale în perioada feudalismului dezvoltat. În perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost “Pravilniceasca Condică”, “Codul Calimach”, “Legiuirea Caragea” şi “Criminaliceasca Condică”. Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale : 1.“Codul penal de la 1865 (“Codul Cuza”)” : - realizează unificarea legislativă penală şi marchează începutul dreptului penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859 ; - izvoarele acestuia sunt : Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusian (1859) ; - consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, egalitatea în faţa legii penale, umanizarea pedepselor ; - nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă ; - infracţiunile erau clasificate în trei : crime, delicte şi contravenţii ; - tentativa nu era cunoscută, fiind asimilată infracţiunii consumate, iar complicele se pedepsea ca şi autorul. 2. “Codul penal de la 1937” (“Codul penal Carol al II-lea”) : - acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1 Decembrie 1918 ; - se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă măsurile educative (pentru minori), pedepsele complementare şi accesorii ; - nu se prevedea pedeapsa cu moartea ; - se atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia individualizării pedepsei ; - acesta era structurat în trei părţi : -dispoziţii generale ; - dispoziţii privitoare la crime şi delicte ; - dispoziţii privind contravenţiile ; - asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru delicte şi pentru contravenţii ; - fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămâne în vigoare până în 1969. d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969: - prima lucrare de sinteză în domeniul dreptului penal este scrisă de I. Tanoviceanu în 1912 în colaborare cu V. Dongoroz; - s-au remarcat de asemenea în această perioadă profesorii Traian Pop de la Cluj şi Nicolae Buzea de la Iaşi ; - personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat în 1929 ; - la un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod se instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6 / 1990 ; - s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal de la 12 ani ; - în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia “infracţiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a menţinut până în 1956; - în anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România - în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societăţii împotriva criminalităţii ; 3. “Codul penal de la 1969” : - adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi ; - cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, precum şi principiul individualizării pedepselor ; - acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluţia din anul 1989 ; B. Principiile fundamentale ale dreptului penal român a. Definiţie : “Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal şi activitatea de luptă împotriva infracţiunilor”. b. Caracterizare : acestea se împart în trei categorii : - fundamentale ; - generale ; - instituţionale ;ele îşi găsesc aplicarea în toate instituţiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile) ; c. Cadrul principiilor : - p. legalităţii ; - p. egalităţii în faţa legii penale; - p. umanismului; - p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală ; - p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale ; - p. personalităţii răspunderii penale ; - p. individualizării sancţiunilor de drept penal ; - p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social ; - p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori. Menţionăm că, unele dintre acestea sunt fie principii fundamentale, fie principii generale, fie instituţionale, noi urmând să le analizăm pe toate. Principiul legalităţii - nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guvernează întreg sistemul de drept ; - acesta a fost formulat pentru prima oară în timpul revoluţiei burgheze din Franţa în anul 1789 ; - a fost reafirmat în 1948 în “Declaraţia universală a drepturilor omului” ; - acesta constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor, astfel că legea penală se aplică numai pentru faptele prevăzute de aceasta ; - acest principiu a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956 când exista instituţia analogiei ; - acesta este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este completat şi de art. 11 ; - de asemenea, el îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel : - “nullum crimen sine lege”(instituţia infracţiunii) ; - “nulla poena sine lege” (instituţia sancţiunii) ; -“nullum judicium sine lege” (instituţia sancţiunii şi a răspunderii) ; - respectându-se acest principiu nu va fi trasă la răspundere penală persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi totodată nu va fi trasă la răspundere penală o persoană, care a săvârşit o faptă ce nu era considerată la aceea vreme infracţiune ; Principiul egalităţii în faţa legii penale - este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României ; - el subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale, indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică, etc. ; - acesta nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din întreaga legislaţie penală . Principiul umanismului - este un principiu prevăzut în Constituţia României, dar şi în numeroase articole din Codul penal, astfel : -art. 22 din Constituţie - “dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică sunt garantate” ; - “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane” - “ pedeapsa cu moartea este interzisă” - conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman . Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală - acesta reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. penal ; - el presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie generală), cât şi prin constrângere (prevenţie specială) ; - prevenirea constă în : incriminarea faptelor periculoase, dar şi în pedepsirea celor care nu respectă legile ; - prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul pedepsei (art. 52 C. penal) ; Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale - este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art. 17 alin. 2 C. penal ; - funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală ; - conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa – zisa răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege ; Principiul personalităţii răspunderii penale - acesta nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile privind răspunderea penală ; - este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale ; în dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei persoane sau răspunderea colectivă ; Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal - este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal şi este un principiu specific acestei ramuri de drept ; - presupune aplicarea sancţiunilor proporţional : - cu gravitatea faptei săvârşite ; - cu periculozitatea infractorului ; - de condiţiile în care a fost sâvârşită infracţiunea ; - această individualizare este de trei feluri : - legală (faza elaborării legii penale) ; - judiciară, realizată în concret după săvârşirea infracţiunii (faza aplicării pedepsei); - administrativă, realizată în faza executării pedepsei; Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social - este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17 alin. 1 din C. penal ; - el constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi abateri ; - se ştie că infracţiunea este forma de ilicit care prezintă gradul de pericol social cel mai ridicat ; Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori - este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 109 în cadrul Titlului V al Codului penal ; - acest principiu se referă în special la ; - limitele pedepselor (închisorii şi amenzii) care se reduc întotdeauna la jumătate – art. 109 alin. 1 C. penal; - condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi – art. 109 alin. 4 din C. penal; - condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă – art. 38 lit. a C. penal ; - termenele de prescripţie sunt reduse la jumătate – art. 129 din C. penal ; - minorilor nu li se aplică pedepsele complimentare – art. 109 alin. 3 din C. penal ; - libertatea condiţionată a minorilor are loc în condiţii mult mai avantajoase decât pentru majori – art. 60 alin. 2 din C. penal ; a. Definiţie: “Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal” . Acestea pot fi : - materiale şi formale; - interne şi externe; - directe şi indirecte. Specificul lor este faptul că acestea nu pot îmbrăca numai forma legii – ca voinţă a organelor legislative . b. Cadrul izvoarelor : - Constituţia României; - Codul penal; - Legile penale speciale ; - Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale ; - Tratatele şi convenţiile internaţionale ; - Legislaţia penală română. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI - aceasta este în acelaşi timp legea fundamentală a ţării şi izvor al dreptului penal deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv dreptul penal: art. 1 prevede cele mai importante valori sociale; art. 15 -“legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile ; art. 22 –“pedepsa cu moartea este interzisă” ; CODUL PENAL - este principalul izvor de drept penal deoarece în cele două părţi ale sale (generală şi specială) cuprinde norme referitoare la scopul legii penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la răspundere penală, aplicarea pedepselor. LEGILE PENALE SPECIALE - nu cuprind incriminări noi, ci vin să completeze dispoziţiile Codului penal ;de exemplu : Legea nr. 296 / 2001 – privind extrădarea; Legea nr. 143 / 2000 – privind traficul şi consumul ilicit de droguri ; LEGILE SPECIALE NEPENALE CU DISPOZIŢII PENALE - ele nu au caracter penal, însă cuprind unele dispoziţii penale, conţinând astfel incriminări separate faţă de C. penal ; de exemplu : Legea nr. 26 / 1996 – codul silvic ; Legea nr. 56 / 1992 – privind frontiera de stat a României ; TRATELE ŞI CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE - acestea devin izvoare de drept penal în urma ratificării ; - nu toate tratele internaţionale sunt izvoare de drept penal, ci numai acelea care interesează această ramură de drept, cum ar fi : Tratatele şi convenţiile prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de grave ;Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală ; LEGISLAŢIA PENALĂ ROMÂNĂ - acest izvor cuprinde totalitatea reglementărilor penale . IV. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT PENAL ROMÂN a. Definiţie : “Acesta reprezintă legătura juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membrii, ai societăţii, raport în care statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale, ocrotite de lege şi trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile penale”. b. Feluri : - de conformare ; - de conflict. I. RAPORTUL JURIDIC PENAL DE CONFORMARE A. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic de conformare : A1. Naşterea : acesta apare în momentul în care legea penală este elaborată şi intră în vigoare, având ca destinatari toţi cetăţenii. A2. Modificarea : aceasta intervine ori de câte ori în structura legii penale apare o modificare (o abrogare parţială sau un nou text introdus). A3. Stingerea : are loc în momentul în care legea penală iese din vigoare sau în momentul în care legea penală este încălcată. B. Structura : 1. Subiectele. - statul (ca titular al tuturor valorilor sociale şi singurul în măsură să impună o anumită conduită cetăţenilor); - destinatarii legii penale (aceştia sunt nedeterminaţi). 2. Conţinutul. - dreptul statului de a pretnde o anumită conduită ; - obligaţia destinatarilor legii penale de a respecta acea conduită. 3. Obiectul - este reprezentat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului în funcţie de drepturile şi obligaţiile lor . II. RAPORTUL JURIDIC PENAL DE CONFLICT A. Naşterea, modificarea şi stingerea raportlui juridic de conflict : A1. Naşterea : raportul juridic penal de conflict ia naştere ca urmare a săvârşirii de către destinatarul normei a faptei interzise ca infracţiune. Aşadar, singurul fapt juridic ce dă naştere raportului juridic penal de conflict este săvârşirea infracţiunii. A2. Modificarea : aceasta poate interveni când se constată existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau cauze care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării. A3. Stingerea : se realizează în următoarele situaţii : - când s-a finalizat executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită; - când a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei (amnistia şi graţierea). B. Structura : 1. Subiectele: - statul (ca reprezentant al societăţii); - persoana fizică (determinată care a săvârşit infracţiunea). 2. Conţinutul: - dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi de a impune executarea sancţiunii: - obligaţia celui ce a încălcat legea de a răspunde pentru fapta sa. 3. Obiectul : - obiectul îl reprezintă sancţiunea ce se aplică de către organele specializate ; astfel încât, obiectul este reprezentant de realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal. Se impune, a se observa poziţia dominantă, pe care o ocupă statul în structura celor două categorii de raporturi şi subordonarea între subiectele acestuia.
|
