Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern

Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se întrepatrund, în sensul ca, în baza tratatelor internationale pe care le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a îndeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, în legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor national, regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemneaza organele statale cu atributii în relatiile internationale, procedurile de semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor, normele legale privind recunoasterea cetateniei.

În practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, în cazul unui conflict între normele celor doua sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. În acest sens, în literatura juridica s-au conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista.

a) Conform teoriei dualiste ( elaborata în doctrina germana si italiana, la sfârsitul sec.al XIX –lea si începutul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, având izvoare si destinatari diferiti. În consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situatie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea, ca poate sa existe neconformitati între actele interne si cele internationale, ceea ce în dreptul contemporan nu este de acceptat.

b) Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt” si cuprinde doua variante:

• monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international;
• monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern.

Prima varianta, dominanta în doctrina sec. XIX, sustinând independenta si suveranitatea deplina a statelor, încearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivând deci, din dreptul intern al fiecarui stat.

Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinând ca dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural, afirmând ca ar exista o ordine juridica universala, superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat „stat mondial”, care atribuie competente statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga competentele statului rezultând din suveranitatea acestora.