Impozitul

Definiţie – reprezintã o contribuţie bãneascã obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datoratã, conform legii, bugetului de stat de cãtre persoanele fizice şi persoanele juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedã.

O clasificare a impozitelor este în:

1.      Impozite directe:

-         reale: - impozitul funciar; - impozit pe clãdiri; - impozit pe activitãţi industriale; - impozit pe activitãţi comerciale şi profesii libere; - impozitul pe avere.

-         personale: - impozit pe succesiuni; - impozit pe donaţiuni; - impozit pe suflet (capitaţie); - impozit pe obiecte de consum.

2.      Impozite indirecte:

-         taxe de consumaţie (accize) pe obiecte de lux; - pe alte bunuri; - impozit pe cifra de afaceri.

-         monopoluri fiscale: - asupra producţiei; - asupra vînzãrii; - asupra producţiei şi vînzãrii.

-         taxe vamale: - de import; - de export; - de tranzit.

-         alte taxe: - de timbru; - de înregistrare; - de circulaţia averii; - alte taxe.

Caracteristic impozitelor directe este faptul cã acestea se stabilesc pe baza unor criterii exterioare care dau o anumitã imagine despre materia impozabilã, dar nu şi despre puterea economicã a subiectului.

Impozitele indirecte se realizeazã sub forma impozitelor pe consum, percepîndu-se la vînzarea anumitor mãrfuri sau la prestarea anumitor servicii. Ele se realizeazã de la toţi cei care consumã bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personalã a acestora.

TAXELE.

Definiţie – reprezintã plata efectuatã de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de cãtre instituţiile publice. Trãsãturile specifice taxelor sunt :

-reprezintã plata neechivalentã pentru servicii sau lucrãri efectuate da cãtre organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau elibereazã diferite acte, presteazã servicii şi rezolvã alte intereselegitime ale persoanelor fizice sau juridice.

-subiectul plãţilor este precis determinat din momentul cînd acesta solicitã efectuarea unei activitãţidin partea unui organ sau instituţie de stat.

-reprezintã o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane.

-plãţile sunt fãcute direct şi imediat.

 Principiile taxelor sunt reprezentate de:

-         unicitatea taxãrii – pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane, aceasta nu datoreazã taxa decît o datã.

-         rãspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de platã revine funcţionarului şi nu debitorului.

-         nulitatea actelor nelegal taxate.

-         taxele sunt anticipative.

RAPORTURILE JURIDICE BUGETARE.

Definiţie – raporturile juridice bugetare sunt formate din relaţii financiare care iau naştere în procesul repartizãrii unei pãrtţi din venitul naţional şi în redistribuirea unor venituri ale persoanelor juridice şi ale persoanelor fizice, în scopul constituirii fondurilor bãneşti ale bugetului de stat.

Subiectele raporturilor juridice bancare sunt reprezentate de:

-         statul – re[rezentat prin organele financiare şi bancare, care în aceastã calitate acţioneazã în numele statului ;

-         persoanel fizice sau persoanele juridice – care au obligaţia de a plãti obligaţiile bugetare datorate.

Obiectul raporturilor juridice bugetare îl constituie sumele de bani – ce reprezintã impozite, taxe şialte venituri ale bugetuluide stat datorate de persoanele fizice sau juridice care realizeazã venituri sau deţin bunuri taxabile sau impozabile.

Obligaţia bugetarã – reprezintã datoria unor persoane fizice sau juridice, denumite plãtitori sau contribuabili, de a plãti pentru bugetul de stat o anumitã sumã de bani.

Particularitãţile obligaţiei bugetare prin care se deosebeşte aceasta de alte obligaţii juridice sunt reprezentate de:

-         sursa obligaţiei bugetare – este în exclusivitate actul normativ ca caracter unilateral care instituie şi reglementeazã un venit al bugetului de stat.

-         beneficiara obligaţiei bugetare – este întreaga societate.

-         forma obligaţiei bugetare – este bãneascã.

-         condiţiile de stabilire aobligaţiei bugetare sunt reglementate pornindu-se de la necesitatea constituirii fondului bãnesc bugetar.

-         modificarea obligaţiei bugetare are loc în baza anumitor cauze precis determinate de lege.

-         stingerea obligaţiei bugetare.

Concretizarea obligaţiei bugetare în sarcina unor subiecte de drept se realizeazã printr-un act juridic denumit titlu de creanţã bugetarã. Titlul de creanţã bugetarã – este un act juridic individual, cu caracter unilateral, prin care se contatã şi se stabileşte obligaţia faţã de bugetul de stat a persoanei fizice sau juridice.

Particularitãţile prin care creanţa bugetarã se distinge de alte creanţe sunt: - este un act declarativ dedrepturi şi obligaţii; - este executoriu prin el însãşi.

În funcţie de cerinţele practice privind realizarea veniturilor bugetului de stat existã, în principal, 2 categorii de creanţã, şi anume: - creanţe explicite (acte explicite prin care se constatã pentru fiecare subiect individualizat obligaţia bugetarã); - creanţe implicite.

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE.

În orice stat, o parte importantã din venitul naţional este preluat la dispoziţia acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le genereazã îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.

Mãrimea cheltuielilor diferã de la o ţarã la alta şi de la o perioadã la alta, structura cheltuielilor publice fiind puternic influenţatã de structura de clasã a societãţii.

Ca structurã, cheltuielile publice sunt structurate din:

-         cheltuieli cu caracter social-cultural;

-         cheltuieli pentru apãrarea naţionalã;

-         cheltuieli pentru ordinea publicã;

-         cheltuieli pentru organele statului;

-         cheltuieli pentru acţiuni economice;

-         cheltuieli publice pentru alte acţiuni noi aprobate în timpul execuţiei bugetare.

RÃSPUNDEREA JURIDICÃ PRIVIND EXECUŢIA BUGETARÃ.

Rãspunderea – reprezintã raportul dintre individ şi autoritatea societãţii.

Responsabilitatea – reprezintã asumarea conştientã şi deliberatã - în faţa societãţii şi a propriei conştiinţe a prudenţei pentru succesul sau riscul, rezultatul şi eficienţa, consecinţele şivaloarea activitãţii pe care individul o desfãşoarã.

Rãspunderea juridicã – ca formã a rãspunderii sociale – constã în raporturile juridice care iau naştere ca urmare a sãvîrşirii unei fapte ilicite şi care cuprinde:

- pe de o parte – dreptul persoanei vãtãmate şi al societãţii, în general, de a obţine repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea ordinii de drept.