Controlul actelor administrativ-jurisdicţionale

În materia actelor administrativ-jurisdicţionale s-au exprimat o serie de opinii divergente în doctrină, întrucât legislaţia în acest domeniu nu este foarte clară, şi nu permite stabilirea cu certitudine a naturii juridice a acestor acte administrative, cu atât mai mult cu cât legiuitorul român a optat şi pentru sistemul administratorului-judecător.

Actele administrativ-jurisdicţionale sunt în concepţia profesorului P. Negulescu „acele acte juridice cu caracter public care cuprind o manifestare de voinţă exprimată de funcţionari publici determinaţi de lege, în scop de a constata, cu putere de adevăr legal, o situaţie juridică sau anumite fapte, şi că actele jurisdicţionale nu creează ci numai constată drepturi”.

După 1990 în România, legislaţia românească nu a reglementat în mod concret activitatea unor organe jurisdicţionale, şi de asemenea a lăsat la aprecierea doctrinei şi a practicii judiciare, stabilirea caracterului jurisdicţional al diverselor acte administrative.

Deşi Legea nr.29/1990 consacră prin formularea art.4 că „actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare la Curtea Supremă de Justiţie”, existenţa mai multor organe ce desfăşoară activităţi jurisdicţionale, Constituţia României în art.139 face referire doar la Curtea de Conturi ca autoritate administrativă autonomă „care în condiţiile legii exercită şi atribuţii jurisdicţionale”.

De aceea ne propunem să analizăm pe larg activitatea organelor de jurisdicţie din sistemul Curţii de Conturi ca fiind singurele organe care potrivit Constituţiei României desfăşoară o actvitate jurisdicţională.

De asemenea dorim să precizăm că în doctrină s-au exprimat păreri potrivit cărora există şi alte organe de stat care desfăşoară activitate jurisdicţională. Fără a intra în dezbateri cu privire la acest aspect ne propunem să enumerăm sumar câteva din aceste organe care potrivit legii de organizare desfăşoară activităţi jurisdicţionale:

- comisiile care potrivit O.G.121/1998 aprobată prin legea nr.25/1999 stabilesc răspunderea materială a militarilor;

- comisiile judeţene de aplicare  a legii fondului funciar nr.18/1991 astfel cum a fost modificată prin legea nr.169/1997, şi prin legea nr.1/2000, care sunt competente să soluţioneze contestaţiile împotriva hotărârilor comisiilor locale.

- Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci care este competent să soluţioneze litigii privitoare la brevete de invenţii şi mărci.

Secţiunea I

Atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii de Conturi

Curtea de Conturi ca instituţie supremă de control financiar exercită în condiţiile legii şi atribuţii jurisdicţionale limitativ prevăzute de lege. Referitor la aceste atribuţii jurisdicţionale au existat şi  există în doctrină numeroase discuţii, discuţii care au în vedere în primul rând locul Curţii de Conturi în sistemul organelor statului şi competenţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale de a soluţiona anumite litigii expres prevăzute de lege. Discuţiile legate de aceste atribuţii jurisdicţionale au pornit de la formularea iniţială a legii nr.94/1992- legea Curţii de Conturi- care în art.1 folosea noţiunea de “organ suprem” atât referitor la atribuţiile de control financiar cât şi în legătură cu atribuţiile jurisdicţionale. În legătură cu acest aspect care a creat atâta confuzie s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr.64/1994 în sensul că noţiunea de “organ suprem” este neconstituţională în legătură cu activitatea jurisdicţională a Curţii de Conturi tocmai pentru că se încalcă art.125 din Constituţie care prevede că “Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”. Ori prin legea de organizare judecătorească, în rândul instanţelor judecătoreşti nu este inclusă şi Curtea de Conturi şi ca atare hotărârile organelor jurisdicţionale pot fi cenzurate de instanţele judecătoreşti. Legea nr. 94/1992 nu prevedea în mod expres că hotărârile Curţii de Conturi sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti fapt ce putea crea confuzia că cele două instituţii, Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea de Conturi sunt egale în grad, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat. Aşa cum nu pot fi două organe egale în grad care exercită conducerea puterii executive, tot aşa nu pot fi nici două organe egale în grad, unul care să conducă puterea judecătorească ( Curtea Supremă de Justiţie ) şi altul care să conducă controlul financiar, exercitând şi atribuţii jurisdicţionale ( Curtea de Conturi). Trebuie să menţionăm că activitatea de jurisdicţie aşa cum prevede şi art.139 din Constituţie se exercită numai în condiţiile legii. Deci din acest punct de vedere activitatea Curţii de Conturi nu are un caracter suprem, iar prevederile art.1din Legea nr.94/1992 în forma sa iniţială nu erau în concordanţă cu art.139 din Constituţie. Decizia nr.64/1994 a avut meritul de a impune legiuitorului efectuarea unor modificări şi în legătură cu atribuţiile jurisdicţionale. Astfel atât Legea nr.99/1999, cât şi Legea nr.204/1999 au venit şi au precizat în mod expres limitele organelor jurisdicţionale din sistemul Curţii de Conturi precum şi posibilitatea atacării hotărârilor acestor organe la instanţele judecătoreşti în virtutea respectării art.21 şi 125 din Constituţie. Legea Curţii de Conturi nu defineşte activitatea jurisdicţională a acesteia ca fiind aceea a unei instanţe judecătoreşti, dimpotrivă această activitate este definită ca fiind “o jurisdicţie în domeniul financiar”. Pe cale de consecinţă rezultă că jurisdicţia instanţelor Curţii de Conturi este de natură administrativăşi nu judiciară.

Ca urmare în virtutea liberului acces la justiţie şi a acestei Decizii actele jurisdicţionale ale Curţii de Conturi se atacau potrivit Legii nr.29/1990 la instanţele de contencios administrativ, existând însă numeroase discuţii în legătură cu instanţele competente având în vedere discordanţa dintre art.4 al Legii nr. 29/1990 şi Legea nr.59/1993 care introduce un nou grad de jurisdicţie. Ca atare unii considerau că hotărârile organelor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi pot fi atacate în primă instanţă la Curtea de Apel şi apoi cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, iar alţii considerau că se aplică în mod expres art.4 al Legii nr. 29/1990 care nu a fost modificat prin Legea nr.59/1993.

Ulterior prin modificările aduse Legii nr.94/1992, legiuitorul a instituit calea de control asupra hotărârilor organelor jurisdicţionale introducând în Capitolul 4 al legii secţiunea “Căi de atac la instanţele judecătoreşti”. Astfel în acest capitol se prevede posibilitatea atacării hotărârii Colegiului Jurisdicţional cu recurs la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află Camera Judeţeană de Conturi.

Împotriva hotărârilor Secţiei Jurisdicţionale şi a Curţii de Conturi în complet de 5 consilieri de conturi se poate face recurs la secţia de contencios a Curţii Supreme de Justiţie.

În legătură cu acest  aspect  trebuie  să  facem următoarele precizări:  pe de o parte să salutăm această iniţiativă de modificare a Legii nr.94/1992 în sensul că modificarea adusă legii este în consonanţă cu Decizia nr.1/1994 a Curţii Constituţionale prin care se preciza că instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este contrară principiului prevăzut la art.21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie cât timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti. Ca atare hotărârile instanţelor Curţii de Conturi pot fi atacate potrivit noilor modificări în faţa celor două instanţe de contencios administrativ precizate anterior.

- pe de altă parte trebuie să precizăm că acest sistem, această modificare poate fi îmbunătăţită în sensul corelării ei cu Legea nr.59/1993 care a introdus încă un grad de jurisdicţie având în vedere că în practică se constată frecvent faptul că hotărârile organelor jurisdicţionale se atacă în primă instanţă la Curţile de Apel şi abia apoi cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, considerându-se că art.4 al Legii nr.29/1990 a fost modificat prin apariţia Legii nr.59/1993. În această situaţie pentru aplicarea unitară a legii se impune clarificarea acestei situaţii de către legiuitor cu precizarea categoriilor de acte jurisdicţionale care urmează o procedură distinctă sau nu decât cea prevăzută de Legea nr. 29/1990.

În altă ordine de idei pentru a evidenţia caracterul administrativ al jurisdicţiei Curţii de Conturi s-au făcut o serie de modificări de natură a delimita organele jurisdicţionale din sistemul Curţii de Conturi de instanţele judecătoreşti. Astfel:

- hotărârile organelor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi pot fi atacate cu recurs jurisdicţional şi mai apoi cu recurs în faţa instanţelor de contencios.

- noţiunea de “recurs în interesul legii “ prevăzută de Legea nr.94/1992 a fost înlocuită cu noţiunea de recurs în anulare jurisdicţional, tocmai în virtutea corelării acestei legi cu Legea nr.59/1993.

Un aspect important, legat de atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii de Conturi este cel referitor la soluţionarea unor litigii de muncă de aceste organe jurisdicţionale, aspect la care vom face o prezentare mai detaliată.

Astfel în primă instanţă va judeca Colegiul Jurisdicţional contestaţiile introduse de administratori, gestionari, contabili şi alte persoane care au participat alături de acestea la producerea prejudiciului, contestaţii introduse împotriva actelor de imputaţie. În legătură cu noţiunea de acte de imputaţie există numeroase discuţii în practică. Astfel profesorul Ştefănescu spune că vorbim despre acte de imputaţie emise pentru prejudicii cauzate în legătură cu formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor financiare ale statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Ca atare condiţiile pentru emiterea unui astfel de act de imputaţie ar fi:

- o pagubă, un prejudiciu  produs în patrimoniul unităţilor prevăzute de art.18 din Legea nr.94/1992, respectiv statul, unităţile administrativ-teritoriale în calitate de persoane juridice de drept public, serviciile şi instituţiile publice, Banca Naţională a României, Regiile Autonome şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat.

- paguba să fi fost produsă de anumiţi salariaţi, respectiv administratori, gestionari, contabili, în această categorie putând intra şi alte persoane dacă au participat împreună cu primele la producerea prejudiciului.

- măsura recuperării pagubei să fi fost luată prin emiterea deciziei de imputare de către conducătorul unităţii sau prin asumarea de salariatul vinovat a unui angajament de plată. Deci paguba să fi fost constatată de organe de control intern şi nu de organele de control ale Curţii de Conturi. Acest punct de vedere a fost multă vreme disputat, unii autori susţinând că paguba trebuie să fie constatată de organele de control ale Curţii de Conturi în legătură cu persoanele expres prevăzute de lege, pentru că în caz contrar, dacă paguba este constatată de organe de control intern sau în legătură cu alte categorii de salariaţi, competenţa de soluţionare a contestaţiilor ar reveni Tribunalului conform legii 168/1999 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.138/2000.

Această soluţie a fost împărtăşită şi de legiuitor, care prin modificarea adusă legii Curţii de Conturi în 1999, prevedea în art.131 că: „Prin acte de imputaţie în sensul prezentei legi se înţelege deciziile de imputare şi angajamentele de plată luate în scris ca urmare a actelor de control întocmite de membrii Curţii de Conturi.”

Pe de altă parte alţi autori consideră că sunt de competenţa instanţelor Curţii de Conturi actele de imputaţie, respectiv contestaţiile introduse împotriva acestor acte, indiferent dacă aceste acte de imputaţie au fost realizate ca urmare a unui control intern sau ca urmare a unui control al Curţii de Conturi. Spun aceşti autori că numai contestaţiile introduse de alte categorii de salariaţi decât cele menţionate expres de Legea nr.94/1992, împotriva actelor de imputaţie sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Acest aspect a fost relevat şi prin Decizia II/1996 a Curţii Supreme de Justiţie precum şi prin noua modificare adusă Legii nr. 94/1992 (L 204/1999). Astfel articolul 131 modificat are următorul conţinut: „Prin acte de imputaţie, în sensul prezentei legi, se înţelege deciziile de imputare şi după caz angajamentele de plată luate în scris potrivit Codului Muncii”. Ca atare potrivit acestui text, organele jurisdicţionale ale Curţii de Conturi, au şi competenţa de a stabili o răspundere materială cu precizarea că această răspundere se stabileşte în sarcina unor persoane limitativ şi expres prevăzute de lege. Astfel putem spune că, Colegiul Jurisdicţional se investeşte prin contestaţia introdusă de salariatul (administrator, gestionar, contabil) obligat la plată, împotriva deciziei de imputare.

În concluzie putem spune că Legea nr. 94/1992 astfel cum a fost modificată prevede pentru o anumită categorie de litigii de muncă o competenţă materială derogatorie de la dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale art.174 din Codul Muncii cu precizarea că, Decizia nr.64/1994 a Curţii Constituţionale, pe care am mai menţionat-o, are următoarele consecinţe în ceea ce priveşte rezolvarea litigiilor de muncă, în momentul când acestea ies din competenţa organelor de jurisdicţie ale Curţii de Conturi.

În Decizia Curţii Constituţionale se statuează că: ”După epuizarea gradelor de jurisdicţie în cadrul Curţii de Conturi, dreptul constituţional al părţilor de a fi judecate de către o instanţă judecătorească constituie o garanţie constituţională instituţionalizată a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor”. În ceea ce priveşte instanţele judecătoreşti cărora urmează să li se adreseze partea nemulţumită, Curtea Constituţională, şi în urma modificărilor din 2000 şi legea Curţii de Conturi precizează că sunt instanţe de contencios administrativ.

Pornind de la aceste premise, ar rezulta că un litigiu de muncă de competenţa Curţii de Conturi  va putea să parcurgă următoarele etape:

a) La Colegiul Jurisdicţional al Camerei Judeţene de Conturi, contestaţia soluţionându-se printr-o sentinţă susceptibilă de recurs jurisdicţional în termen de 15 zile de la comunicare.

b) În recurs jurisdicţional  la Secţia Jurisdicţională, când se pronunţă o decizie.

În continuare potrivit modificărilor aduse decizia menţionată este supusă controlului judecătoresc în faţa instanţelor de contencios administrativ.

Cum se realizează acest control?

Există opinii şi mai apoi o bogată practică judiciară care după adoptarea Legii nr.59/1993 consideră că actele administrativ-jurisdicţionale se atacă în primă instanţă la Curţile de Apel şi abia apoi hotărârile acestor instanţe sunt atacate cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie considerându-se că art.4 al Legii nr.29/1990 trebuie interpretat în concordanţă cu introducerea unui nou grad de jurisdicţie. Dimpotrivă, alţi  autori (Perju, Beligrădeanu, Santai) consideră că prin Legea nr.59/1993 au fost modificate în mod expres o serie de dispoziţii din Legea nr.29/1990 (alături de numeroase texte ale Codului de Procedură Civilă), dar art.4 al acestei legi nu a fost modificat. De asemenea în raport cu Codul de Procedură Civilă şi chiar în raport cu restul prevederilor Legii nr.29/1990, art.4 din această lege constituie o normă specială, iar specilia generalibus derogant. La aceste argumente putem adăuga şi faptul că în cauzele de competenţa instanţelor Curţii de Conturi există patru grade de jurisdicţie(în loc de trei câte sunt de regulă, şi în loc de două respectiv fond şi recurs câte există în cazul acţiunii prevăzute de Legea nr.29/1990). Astfel cauzele date în competenţa Colegiului Jurisdicţional al Curţii de Conturi vor fi soluţionate în felul următor: instanţă de fond (Colegiul Jurisdicţional al Camerei de Conturi Judeţene);instanţă de recurs, desigur un recurs jurisdicţional (Secţia Jurisdicţională a Curţii de Conturi); Curtea de Apel, secţia de Contencios (ca instanţă de fond în sistemul puterii judecătoreşti); Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios (ca instanţă de recurs unde se atacă hotărârile pronunţate de Curtea de Apel).

Desigur nu ni se pare firească o asemenea soluţionare a litigiilor, conflictelor de muncă care au un parcurs diferit în funcţie de împrejurarea că unele sunt de competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, iar altele intră iniţial sub jurisdicţia organelor Curţii de Conturi şi abia apoi sub incidenţa controlului judecătoresc (Secţiei de contencios administrativ). De asemenea nu ni se pare firesc ca unele litigii de muncă să fie soluţionate de Judecătorii şi apoi cu recurs la Tribunal potrivit Legii nr.168/1999 şi mai nou potrivit noilor modificări ale Codului de Procedură Civilă de Tribunale şi apoi  cu recurs la Curţile de Apel, iar alte litigii de muncă se soluţionează de patru categorii de organe, respectiv în cazul arătat, de Colegiul Jurisdicţional, Secţia Jurisdicţională, Curte de Apel şi Curte Supremă de Justiţie, în conformitate cu prevederile Legii nr.94/1992 cu modificările ulterioare.

Ca atare se impune o reglementare unitară în legătură cu soluţionarea litigiilor de muncă, impunându-se de lege ferenda o competenţă materială unică privind soluţionarea acestor conflicte de muncă cu atât mai mult cu cât nici instanţele de contencios şi nici organele de jurisdicţie din sistemul Curţii de Conturi nu par a fi competente să judece asemenea litigii, chiar dacă ele sunt în legătură cu anumite categorii de salariaţi.

§ 1. Competenţa materială şi teritorială a organelor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi

Competenţa materială şi teritorială a acestor categorii de organe este determinată de art.45-56 din Legea nr. 94/1992 republicată. În aceste texte este stabilită competenţa de primă instanţă, de primă şi ultimă instanţă, precum şi cea de ultimă instanţă a organelor cu atribuţii jurisdicţionale din sistemul Curţii de Conturi. Astfel:

§ 1.1. Colegiul jurisdicţional al Camerelor de Conturi Judeţene şi a Municipiului Bucureşti

Potrivit art.45-51 din Legea nr.94/1992, republicată, judecă şi hotărăşte în primă instanţă următoarele categorii de cauze:

a) în materia despăgubirilor civile pentru pagube cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratori, gestionari, contabili, precum şi celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi potrivit legii, cu care este sesizată conform art.36 alin.2 şi art.42 alin.1 din legea organică. Competenţa Colegiului Jurisdicţional este atrasă doar dacă sesizarea s-a făcut în condiţiile celor două texte menţionate şi numai cu privire la categoriile limitativ prevăzute de art.45 alin.1 din lege;

b) hotărăşte cu privire la plata despăgubirilor civile de alte persoane, în cazul în care acestea au participat, împreună cu cei prevăzuţi în art.45 alin1 din lege, la producerea daunei. În acest caz competenţa Colegiului Jurisdicţional este atrasă doar în cazul producerii unei fapte comune, respectiv la săvârşirea căreia au participat atât persoanele expres determinate de lege arătate mai sus cât şi alte persoane.

c) hotărăşte în legătură cu contestaţiile introduse împotriva actelor de imputaţie de către administratori, gestionari, contabili, precum şi de ceilalţi salariaţi care au participat împreună cu aceştia la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice prevăzute de art. 18.

d) soluţionează întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise, potrivit art.94 din lege, de şefii compartimentelor de control ale Camerelor Judeţene, când în baza constatărilor rezultate din controlul efectuat se decide: suspendarea măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar, contabil şi fiscal;blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau ineficientă a acestora; înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă controlată; corelarea bilanţurilor contabile, a conturilor de profit şi pierderi şi a conturilor de executare.

e) potrivit art.43 din lege, Colegiul Jurisdicţional judecă în primă instanţă plângerile introduse împotriva încheierilor prin care completele constituite în baza art.36 alin.1 din lege au dispus descărcarea de gestiune. Plângerea poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la comunicare părţilor interesate şi procurorului financiar la Colegiul Jurisdicţional competent.

În lege se prevede competenţa teritorială generală a cauzelor arătate mai sus, pentru Colegiile Jurisdicţionale ale Camerelor Judeţene de Conturi şi a municipiului Bucureşti, dacă aceste pricini privesc unităţile administrativ-teritoriale şi instituţiile publice, regiile autonome de interes local sucursalele sau filialele regiilor autonome de interes naţional, precum şi companiile, societăţile naţionale şi societăţile comerciale la care statul sau autoritatea administraţiei publice locale este acţionar majoritar, care îşi au sediul pe teritoriul judeţului sau al municipiului Bucureşti, în care funcţionează Camera de Conturi Judeţeană sau a municipiului Bucureşti.

f) de asemenea Colegiul Jurisdicţional judecă cauzele privind respectarea dispoziţiilor art.19 din lege. Potrivit acestui text de lege alături de persoanele juridice prevăzute la art.18, Curtea de Conturi, mai poate hotărî efectuarea de controale la persoanele juridice care:

- beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor publice.

- administrează în baza unui contract de concesiune sau închiriere, bunuri aparţinând domeniului public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

Cauzele care nu intră în competenţa Colegiilor Jurisdicţionale ale Camerelor de Conturi Judeţene, se soluţionează de Colegiul Jurisdicţional al Curţii de Conturi.

§1.2. Secţia Jurisdicţională

O competenţă importantă este prevăzută de lege şi pentru Secţia Jurisdicţională a Curţii de Conturi. Aceasta are potrivit art.53-54 din Legea nr. 94/1992 republicată, o competenţă de primă instanţă; de primă şi ultimă instanţă; precum şi de ultimă instanţă.

În primă instanţă, Secţia Jurisdicţională soluţionează întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise, potrivit art.94 alin.1 din lege de preşedinţii secţiilor de control ale Curţii.

În primă şi ultimă instanţă, Secţia Jurisdicţională soluţionează două categorii de cereri, respectiv, conflictele de competenţă dintre colegiile jurisdicţionale şi cererile de strămutare a cauzelor de la un colegiu jurisdicţional la altul.

În ambele situaţii este vorba de cereri care vizează o mai bună administrare a activităţii jurisdicţionale iar nu de veritabile litigii privitoare la apărarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.

În ultimă instanţă, Secţia Jurisdicţională judecă cererile de recurs jurisdicţional îndreptate împotriva încheierilor şi sentinţelor pronunţate de Colegiile Jurisdicţionale, precum şi pe cele îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate de Secţia Jurisdicţională ca instanţă de fond, în cazurile prevăzute de art.52 din lege.

De asemenea, Secţia Jurisdicţională a Curţii de Conturi judecă, în ultimă instanţă, recursurile în anulare jurisdicţionale, declarate împotriva hotărârilor definitive ale Colegiilor Jurisdicţionale pronunţate în cauzele prevăzute de art.52 din lege.

§ 1.3. Curtea de Conturi

Legea recunoaşte Curţii de Conturi în compunerea prevăzută de art.62 din lege, respectiv în completul format din 5 consilieri de conturi şi o competenţă de ultimă instanţă. Aceste cazuri sunt determinate în art.55 din Legea nr.94/1992 republicată, şi se referă la:

- recursurile în anulare jurisdicţionale declarate de procurorul general financiar împotriva hotărârilor definitive ale Colegiilor şi Secţiei Jurisdicţionale, cu excepţia celor prevăzute de art.54 alin.2 din lege.

- conflictele de competenţă ivite între Secţia Jurisdicţională şi Colegiul Jurisdicţional.

- cererile de reexaminare introduse, potrivit art.44 alin.2 din lege, împotriva soluţiilor  procurorului general financiar date asupra actelor de clasare.

În concluzie trebuie să subliniem faptul că întreaga activitate jurisdicţională a instanţelor Curţii de Conturi este supusă controlului în faţa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu acest aspect trebuie să apreciem faptul că legiuitorul prin modificările aduse legii în 1999 şi 2000 a ţinut seama de opinia exprimată în doctrină, precum şi de practica instanţelor judecătoreşti, punând în concordanţă Legea nr.94/1992 cu Legea nr.29/1990, instituind în sarcina Curţilor de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie - de contencios – competenţa soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor instanţelor Curţii de Conturi.

Secţiunea II

Natura juridică a actelor prin care se soluţionează litigii în baza  O.U.G. 13/2001 

În momentul apariţiei O.U.G. nr.13/2001[1] şi a Legii nr.506/2001[2], în domeniul contenciosului fiscal, s-a considerat că acest domeniu, aflat în permanentă schimbare, a căpătat o haină legală unitară care să reglementeze fără dispute modul de soluţionare a litigiilor fiscale.

Pe lângă aspectele pozitive pe care le aduc aceste reglementări – eliminarea celor trei trepte de control (obiecţii, contestaţii, plângeri), eliminarea taxelor de timbru pe care erau nevoiţi să le plătească particularii în situaţia contestării actelor de control, aspecte declarate dealtfel neconstituţionale [3]- există şi o serie de articole în aceste texte legale, care au iscat controverse în rândul autorilor de drept, parte din ele regăsindu-se şi în vechea reglementare Legea 105/1997.

Într-o prezentare succintă O.U.G. 13/2001 aprobată prin Legea nr.506/2001 are următoarele prevederi:

- posibilitatea contestării măsurilor impuse de organele Ministerului de Finanţe, contestaţie ce poate avea ca obiect diminuarea sau anularea după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale contribuţiilor la fondurile speciale, majorărilor de întârziere sau a penalităţilor, ori altor sume constatate şi aplicate, precum şi modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, actele de constatare a rambursării T.V.A.

- condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească contestaţia depusă: să fie formulată în scris, să cuprindă numele (denumirea) şi domiciliul (sediul) persoanei, obiectul contestaţiei şi suma contestată, motivarea în fapt şi drept, semnătura.

- termenul de depunere a contestaţiei este de 15 zile şi este un termen de decădere.

- competenţa de soluţionare s-a stabilit în sarcina unor organe specializate astfel după cum urmează:

a) Direcţia generală a finanţelor publice judeţeană va fi competentă să soluţioneze contestaţiile care au ca obiect sume mai mici de 500 milioane lei[4]

b) Ministerul Finanţelor soluţionează contestaţiile care depăşesc această sumă, precum şi cele care se referă la acte întocmite de organele din aparatul central al ministerului. Ministerul Finanţelor soluţionează şi contestaţiile împotriva modului de stabilire a taxelor judiciare de timbru.

- competenţa teritorială, desigur doar în cazul Direcţiilor Judeţene revin organelor în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul (sediul) contestatorul.

- organul emitent al actului atacat, în termen de 5 zile de la data depunerii contestaţiei, va înainta organului de soluţionare un dosar al contestaţiei.

- contestaţia se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrare prin decizie motivată care va cuprinde trei părţi: preambulul (denumirea organului investit, date privind contestatorul, obiectul cauzei, etc), considerentele (motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţionării conflictului apărut), dispozitivul (soluţia pronunţată, calea de atac, instanţa competentă).

- decizia poate fi atacată în faţa instanţelor de contencios.

Vom încerca să analizăm dacă această cale de atac este o cale administrativ-jurisdicţională, respectiv dacă, „decizia” este sau nu, un act administrativ jurisdicţional, prin prisma trăsăturilor procedurii instituite şi prin analiza trăsăturilor actului administrativ emis.

Există în doctrină  punctul de vedere potrivit căruia singurele organe de stat care înfăptuiesc o activitate jurisdicţională sunt organele de jurisdicţie din sistemul Curţii de Conturi.5 În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că în Constituţia României din 1991 nu există stipulat un text asemănător Constituţiilor din 1866, 1923 conform cărora jurisdicţiile „nu se puteau înfiinţa decât în puterea unei legi”.

Privite din acest punct de vedere „deciziile” organului administrativ trebuie considerate iar procedura desfăşurată poate fi considerată o procedură prealabilă în sensul art.5 din Legea nr.29/1990. De asemenea s-a considerat în doctrină că existenţa unor căi administrative prealabile nu ne îndreptăţeşte să afirmăm cu certitudine că suntem în prezenţa unor acte administrative-jurisdicţionale.6

Pe de altă parte, există şi un alt punct de vedere7 conform căreia deciziile ar trebui considerate acte jurisdicţionale, iar procedura stabilită de lege o procedură administrativ-jurisdicţională, punct de vedere care poate fi argumentat astfel:

- obligaţia motivării în fapt şi drept atât a contestaţiei cât şi a deciziei de soluţionare;

- structura asemănătoare a deciziei cu structura hotărârii judecătoreşti (preambul, considerente, dispozitiv);

- existenţa unor termene privind introducerea contestaţiei şi emiterea deciziei, - deşi nu putem fi de acord cu faptul că cetăţeanul are la îndemână un termen de 15 zile pentru a introduce contestaţia (termen de decădere), iar organul administrativ trebuie să soluţioneze contestaţia în termen de 30 de zile (termen de recomandare);

- participarea procurorului la judecată (situaţie asemănătoare cu participarea procurorului financiar la soluţionarea litigiilor în sistemul Curţii de Conturi);

- procedura de elaborare a actului este una distinctă şi are la bază sesizarea făcută de particular prin contestaţie;

- contestaţiile pot avea ca obiect numai sume stabilite de organele din aparatul Ministerului de Finanţe, şi nu alte pretenţii, ceea ce denotă că organele fiscale au o anumită competenţă determinată de lege (jurisdicţie de atribuţie).

Desigur că pot fi aduse şi o serie de critici care să justifice faptul că aceste acte nu pot fi considerate acte jurisdicţionale:

- organul emitent este lipsit de independenţa specifică organelor jurisdicţionale;

- procedura administrativă stabilită nu se desfăşoară pe bază de contradictorialitate;

- legea precizează că ne aflăm în prezenţa unei „căi administrative” şi nu o cale administrativ-jurisdicţională, iar reglementarea unor termene stricte de decădere în care se poate ataca actul nu este de natură să atribuie acestui act caracter jurisdicţional.

Note  de trimitere bibliografică 

[1] Publicată în M.Of. nr.62 din 6 februarie 2001

[2] Publicată în M.Of. nr.648 din 16 octombrie 2001

[3] A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr.208/2000, publicată în M.Of., nr.695 din 27 decembrie 2000

[4] Guvernul poate actualiza această sumă prin hotărâre.

5 A se vedea în acest sens Valentin I. Prisăcaru, „Actele şi faptele de drept administrativ”, Ed. Lumina Lex, 2001, p.257-259.

6 A se vedea în acest sens  Lucian Chiriac: „Activitatea autorităţilor administraţiei publice”, Ed. Accent, 2001, p.189.

7 Dacian Cosmin Dragoş: „Recursul administrativ şi contenciosul administrativ” All Beck, 2001 p.114-117.