|
Dezvoltarea dreptului mediului ca fundament al dreptului omului la un mediu sănătos
Dezvoltarea dreptului mediului ca instrument nou de protecţie a mediului necesar sănătăţii oamenilor şi vieţii, este desigur implicată în recunoaşterea valorilor fundamentale consacrate în declaraţiile drepturilor şi libertăţilor publice.
Dreptul mediului a condus la lungi dezbateri privind existenţa dreptului omului la un mediu satisfăcător.
Pe plan internaţional numeroase declaraţii consacră recunoaşterea unui drept al omului la mediu, ca expresie a importanţei fundamentale a mediului pentru om. În acest sens declaraţia de la Stockholm (1972) menţionează: “omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în demnitate şi bună stare. Este o datorie de onoare de a proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare (principiul 1)”.
Charta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor (Nairobi - 28 iunie 1981) proclamă în art.24: “toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător, propice dezvoltării lor”.
În democraţiile occidentale mai multe constituţii revizuite după 1972 au inserat noul drept al omului la mediu, ca de exemplu: Constituţia Greciei (1975) - în art.24; Constituţia Portugaliei (1976) - în art.66; Constituţia Braziliei (1988), în art.285.
În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea Internaţională de Justiţie declară: „mediul nu este o abstracţie ci, desigur, spaţiul în care vieţuiesc fiinţele umane şi de care depinde realitatea vieţii lor, sănătatea lor şi a generaţiilor viitoare.” Aşadar, mediul este o realitate care a dobândit în ceva mai mult de treizeci de ani o vocaţie universală, transformată într-o multitudine de reguli internaţionale şi naţionale care fundamentează, de fapt, un nou drept fundamental al omului.
Valorile ataşate protecţiei şi bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de satisfacerea nevoilor esenţiale (apă, aer, hrană). Dar nevoile esenţiale pentru om sunt condiţionate de marile echilibre naturale ale biosferei şi deci de impactul activităţilor umane asupra mediului natural şi asupra resurselor naturale. Protecţia mediului şi respectarea regulilor ecologiei devine, astfel, un imperativ vital legat de dreptul fundamental la viaţă.
Echilibrul biologic, biodiversitatea, conştientizarea rolului pe care îl joacă speciile florei şi faunei în menţinerea echilibrului natural, sunt indispensabile pentru supravieţuirea umanităţii.
Mediul, protecţia lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept fundamental, pentru că au devenit expresia unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarităţi nu numai în interiorul statelor, dar şi la scară internaţională (protecţia mediului uman, a zonelor litorale, protecţia stratului de ozon).
Mediul reflectă, aşadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă care se impun nu numai statelor, ci, tot asemenea, tuturor actorilor economici şi sociali. Mişcările ecologiste sunt, de altfel, susţinute şi influenţate de o puternică mişcare populară acompaniată de organizaţii neguvernamentale, iar în unele ţări şi de partidele ecologice. Având un fundament ştiinţific şi un fundament social, mediul, organizat sub aspect juridic de o multitudine de convenţii internaţionale şi de legi naţionale (în mare parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică, astfel încât a fost consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia legilor, şi anume în constituţii ca un drept fundamental.
Consacrarea la nivel constituţional în numeroase ţări, pe care am mai amintit-o, cunoaşte, poate, un caracter mai special cât priveşte Constituţia franceză.
Guvernul francez, la iniţiativa preşedintelui Republicii, a decis să introducă protecţia mediului în Constituţie. Orice demers privind cuprinsul Constituţiei este un act solemn, dar experienţa celei de-a cincea Republici a arătat că pot avea loc numeroase reforme constituţionale privind organizarea puterilor constituţionale sau alte probleme de fond ale societăţii.
În 2002, preşedintele Franţei propune francezilor înscrierea dreptului la mediu într-o cartă „andosată” la Constituţie alături de drepturile omului, de drepturile economice şi sociale, menţionând că se va marca un mare progres.
Desigur, carta care consacră acest drept este o „gazdă legislativă” până la revizuirea Constituţiei. Credem că este de remarcat faptul că acest mod de consacrare constituţională dovedeşte o anume urgenţă care nu a mai îngăduit să se aştepte prilejul revizuirii Constituţiei, aşa cum s-a întâmplat în România.
În acelaşi sens, subliniem şi faptul că în Proiectul Cartei Europene privind principiile generale pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă se regăseşte „principiul integrării şi interdependenţei, în special în ceea ce priveşte drepturile omului şi obiectivele sociale, economice şi de mediu”.
De altfel, dreptul omului la mediu, se remarcă în acest document elaborat de profesorul M. Prieur, este recunoscut şi garantat de comunitatea internaţională, de Consiliul Europei prin jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, precum şi de constituţiile a numeroase state membre ale acestuia.
Conţinutul multifuncţional al dreptului omului la mediu
Dacă protecţia mediului înconjurător antrenează inevitabil atingerea unor libertăţi fundamentale, cum ar fi, de pildă, dreptul de proprietate sau restrângerea unor servituţi ori restrângerea dreptului la circulaţie în anumite zone protejate, ea ajunge, după cum am arătat, să consacre drepturi fundamentale deja recunoscute sau să lărgească alte preocupări.
Dreptul la mediu, iniţial, era strâns legat de dreptul la sănătate şi de dreptul la viaţă; acesta s-a tradus mai târziu prin afirmarea unui drept cu privire la condiţiile de viaţă şi de muncă mai bune (igiena şi securitatea muncii) şi prin dezvoltarea dreptului la odihnă şi recreere.
Dar dreptul mediului este “purtătorul” unor drepturi fundamentale, cum ar fi cele privind dreptul la informare şi la participare, la luarea deciziilor, dreptul la asociere şi, prin aceasta, întărirea funcţiei sociale şi colective a unor drepturi deja existente.
Dreptul constituie masa unor îndatoriri atât pentru stat şi autorităţile publice cât şi pentru individ. Este evident că protecţia mediului poate fi raţiunea participării crescute a cetăţenilor la viaţa publică şi la democratizarea tuturor procedurilor.
Este, poate, dificilă formularea corectă a acestui drept fundamental nou. Legat de drepturile omului, avem o viziune antropocentrică, dar dreptul mediului nu priveşte numai omul, ci şi toate celelalte forme de viaţă, însăşi biosfera. Se poate totuşi admite, într-un înţeles mai larg, că dreptul la mediu priveşte omul şi toate elementele naturale care-l înconjoară, în măsura în care acestea formează un tot ecologic nedisociabil. Este, vorba, desigur de un mediu sănătos, de o bună calitate, convenabil pentru dezvoltarea persoanei, ecologic echilibrat şi propice dezvoltării vieţii. Mai mult decât un drept al omului în sens strict, el este un drept în măsură să protejeze în acelaşi timp atât omul cât şi mediul în care trăieşte.
Dreptul omului la mediu în legislaţia românească
Constituţia României, adoptată în anul 1991, cu toate că a fost o constituţie modernă, care a avut şi exemplul altor reglementări la nivel constituţional în diferite ţări, nu a “îndrăznit” să enumere dreptul la mediu printre celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Nimic însă din dispoziţiile constituţionale nu se opunea unei astfel de recunoaşteri. Am spune chiar dimpotrivă, căci consacrarea unor drepturi ca: dreptul la informaţie (art.31), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33), dreptul la asociere (art.37), dreptul de petiţionare (art.37), sau chiar restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art.49) pentru “… apărarea sănătăţii, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale şi ale unui sinistru deosebit de grav…” reprezintă, de fapt, unele aspecte ale conţinutului dreptului la mediu.
După mai bine de un deceniu, Constituţia revizuită prin referendum consacră, după cum am mai menţionat, la art. 35, dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Această consacrare îl departajează din start de dreptul la sănătate, oferindu-i individualizarea atât de necesară. Cât priveşte alin.(2) al art. 35 şi anume obligaţia statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept, credem că este necesar să punem în evidenţă că, acesta a precedat dispoziţiile alin. 2.
În acest sens, arătăm că art. 5 din Legea cadru pentru protecţia mediului nr.137/1995 prevedea, încă de la adoptarea sa, în mod expres că “statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos,” prevăzând şi o serie de garanţii.
Garanţiile privesc:
a) accesul la informaţii referitoare la calitatea mediului, care, după modificarea şi completarea prin OUG nr.91/2002, este „accesul la informarea privind mediul cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare”;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dacă toate aceste garanţii legale sunt mai mult sau mai puţin fireşti, fiind cuprinse disparat şi în alte reglementări ce aparţin dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului constituţional sau altor ramuri de drept, ni se pare demn de evidenţiat mai ales dreptul oricărei persoane fizice, nemijlocit sau prin intermediul unei asociaţii, de a dobândi legitimitatea procesuală activă pentru prevenirea sau repararea unor prejudicii suferite de mediu şi care, în mod obişnuit nu pot fi socotite o daună directă.
Prin aceasta, legislaţia noastră a devenit o legislaţie de avangardă în repararea prejudiciului ecologic suferit de “bunuri elemente ale mediului” care, prin natura lor, în general, nu sunt apropriabile şi deci nu pot fi considerate ca obiecte ale unui prejudiciu direct ce poate fi constatat în patrimoniul persoanelor fizice sau al persoanelor juridice.
Cât priveşte legitimarea procesuală activă ex lege conform art. 5 la care ne-am referit, pentru persoanele fizice, am putea invoca ideea unei „Actio popularis” – pentru interese comune, dar acţiunile din această categorie nu puteau fi îndreptate decât împotriva unui act general, în măsura în care dispoziţiile acestuia făceau referire la propria poziţie juridică. Pe de altă parte, trebuie să menţionăm că jurisprudenţa a lărgit definiţia „problemei juridice”, admiţând că anumite „interese ideale” pot fi apărate în justiţie.
Legea cadru pentru protecţia mediului acordă prin această legitimare procesuală activă un larg acces la justiţie pentru protecţia mediului, dar în acelaşi timp şi o garanţie reală pentru apărarea dreptului, recunoscut şi, acum, garantat prin dispoziţiile constituţionale „la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”.
Putem invoca în acest context opinia profesorului Vlad Constantinesco privind noţiunea de „interes” pentru a introduce o cerere în faţa instanţelor judecătoreşti, noţiune care a fost în mod substanţial atenuată de când violarea unui drept a fost reţinută de instanţele administrative ca „interes” printr-o interpretare literală, la sfârşitul secolului XIX, pornind de la ideea cercurilor de interese.
Conform acestei idei, nu este necesar ca un drept să fie propriu şi special al celui ce se plânge, fiind suficient să aparţină unei categorii de persoane, cu excepţia unei simple apartenenţe la o colectivitate naţională.
De asemenea, interesul de a te adresa justiţiei a fost larg recunoscut persoanelor juridice, după obiectul lor, asociaţiilor, sindicatelor, etc.
În ceea ce priveşte reglementarea legii române, la care am făcut referire, credem că este vorba de o legitimare procesuală activă legală cât priveşte atingerile aduse mediului.
Acest lucru este pus în evidenţă şi de dispoziţiile art. 87 (Legea nr.137/1995) potrivit cărora organizaţiile neguvernamentale dobândesc o legitimare procesuală activă, putând introduce acţiuni în justiţie în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
Nu putem să nu relevăm dispoziţiile alin. (3) art. 35 din Constituţia României care reglementează expres îndatorirea tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul înconjurător. Aşadar, la prima vedere, cât priveşte persoanele fizice în calitatea lor de titulari ai dreptului fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în acelaşi timp, aceştia sunt şi titularii obligaţiei de a proteja mediul.
În calitatea lor de titulari ai acestei obligaţii, ei nu se pot prevala, pentru a fi exoneraţi de răspundere, în cazul în care prin activităţile pe care le desfăşoară au cauzat un prejudiciu, de faptul că prin activitatea respectivă nu au încălcat anumite dispoziţii exprese şi concrete ale reglementărilor legale. Aceştia nu au respectat obligaţia de a proteja mediul.
Aceste dispoziţii constituţionale se regăsesc şi în art. 6 al legii cadru, care, prin modificările aduse de O.U.G. nr. 91/2002 menţionează: „Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.
|
