Dreptul mediului în sistemul dreptului 

Dreptul mediului înconjurător ca ramură a dreptului unitar 

          Dreptul mediului înconjurător, ca disciplină de studiu şi, apoi, ca ramură a sistemului de drept şi-a făcut loc întâi cu timiditate, apoi a câştigat din ce în ce mai mult teren ferm. Desigur, nu întotdeauna criteriile clasice şi-au găsit întocmai îndeplinite cerinţele.

          Dreptul mediului nu s-a născut pe un “loc gol”; prin esenţa relaţiilor pe care le reglementează, el s-a suprapus reglementărilor aparţinând altor ramuri de drept, preexistente. Deci, relaţiile sociale şi activităţile reglementate de alte ramuri ale dreptului au trebuit să ţină seama şi de normele care au avut ca obiect protecţia şi conservarea mediului, care a devenit la un moment dat de interes general şi, deci, prioritară.

          Pentru a ne apropia de o definiţie a dreptului mediului  credem că trebuie, mai întâi, să observăm câmpul de aplicare a acestuia şi apoi să încercăm să descifrăm problemele de ordin etic ale acestei ramuri a dreptului.

          Câmpul de aplicare a dreptului mediului

          Câmpul de aplicare are în vedere, după cum am mai văzut, desigur, mediul şi protecţia lui, noţiunea de mediu este, în principal, expresia interacţiunilor şi a relaţiilor fiinţei umane, pe de o parte cu semenii săi şi, pe de altă parte, între toate formele de viaţă şi mediul care este suportul vieţii. Natura relaţiilor are un caracter orizontal. Astfel, dreptul mediului se regăseşte sub acest aspect în toate ramurile de drept clasic, atât în dreptul privat cât şi în dreptul public, precum şi în dreptul internaţional.

          Conceptul de dezvoltare durabilă cunoaşte,astfel după cum am văzut, la rândul său, o multitudine de definiţii date de economişti, jurişti, sociologi etc. În esenţă, putem să desprindem o definiţie lato sensu care se axează pe o coordonată funcţională, mai ales din punctul de vedere al economiştilor,  a parteneriatului dintre economie şi mediul înconjurător.

          În România, legea-cadru şi numeroase alte acte normative după cum am probat în cele ce precedă, fac referire la dezvoltarea durabilă ca tentă a politicilor şi strategiilor de dezvoltare şi de protecţie a mediului pe termen scurt, mediu şi lung.

          Dezvoltarea durabilă presupune, în opinia lui Gh. Zaman, existenţa unei compatibilităţi şi a unui echilibru dinamic între resurse şi consumul acestora, între sistemul ecologic, tehnologic şi economic, între rata de utilizare şi rata naturală de regenerare a resurselor, între cantitatea de poluanţi şi nivelul capacităţii de suportabilitate (asimilare) a mediului.

          Astfel, criteriul potrivit căruia un standard mai ridicat de viaţă poate fi asigurat pe seama reducerii stocului de resurse naturale trebuie coroborat şi cu noţiunea de creştere demografică optimă şi cu eficienţa utilizării resurselor. Aceasta presupune şi introducerea unor elemente de negociere, de compromis între nivelul stocului de resurse şi calitatea vieţii.

          Desigur, pentru realizarea principiilor şi elementelor strategice ce stau la baza dezvoltării durabile este necesar un cadru juridic adecvat şi flexibil precum şi înlăturarea obstacolelor instituţionale care ar putea să frâneze sau chiar să împiedice punerea lor în aplicare.

          Dreptul mediului penetrează, deci, în toate sectoarele, integrând protecţia mediului în toate compartimentele vieţii economice şi sociale. Putem pune astfel în evidenţă caracterul său de interactivitate.

          Faptul că normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare ale acestuia în toate sectoarele, cum ar fi, de pildă, elementele mediului (apa, aerul, solurile)şi ecosistemele respective (acvatice, aeriene, terestre), precum şi acţiunile antropice transversale (care se manifestă în toate sectoarele), putem să punem în evidenţă caracterul globalizant al acestui drept.

        Obiectul şi funcţiile dreptului mediului

          Obiectul acestei ramuri de drept poate fi determinat de finalitatea sa. Pornind iniţial de la ideea unui drept pentru mediu, urmat de aceea a unui drept care să ocrotească fiinţa umană de un mediu deteriorat (poluat), se ajunge, în final, la ocrotirea fiinţei umane şi a mediului în care ea îşi desfăşoară activităţile, ca la un tot unitar, aşa după cum am menţionat  omul făcând parte din mediu.

          Ca fenomen social, dreptul mediului este acela care, prin conţinutul său, contribuie la sănătatea publică şi la menţinerea echilibrelor ecologice. Cu alte cuvinte, odată ce societatea a devenit conştientă de gravitatea problemelor ecologice şi de interesul general pe care îl implică au luat naştere şi raporturile juridice legate de protecţia şi conservarea mediului, în baza reglementărilor dreptului pozitiv.

          Poate că nu ar fi lipsit de interes să precizăm că dreptul mediului este în acelaşi timp stăpânul şi sclavul său. El îşi prezidează propria evoluţie dar din aceasta pot să decurgă şi unele neajunsuri. Puternic instrumentalizat el poate fi o unealtă multiplă de care administraţia poate să dispună pentru a atinge obiectivele de politică de mediu pe care aceasta şi le-a propus.

          Astfel, profitând din belşug de diferite reglementări şi de proceduri administrative, afirmă Nicolas de Sadleer , dreptul mediului se poate transforma într-o religie fără dogmă.

          În această concepţie dreptul mediului nu poate avea o atitudine neutră, normele sale prevăzând o conduită obligatorie asemuită de unii autori cu o obligaţie de rezultat.

          Desigur această metaforă este seducătoare dar ar trebui să ne mutăm, pentru a avea cunoştinţă juridică, pe tărâmul obligaţiilor contractuale. Faptul ni se pare, din perspectiva teoriei generale a obligaţiilor, cel puţin discutabil.

Funcţiile dreptului mediului nu s-ar putea realiza dacă scopul său nu ar fi în mod direct protejarea naturii, a resurselor, lupta împotriva poluării de orice natură, a degradării mediului şi ameliorarea calităţii vieţii.

          Desigur, punerea în aplicare a normelor dreptului mediului nu a ajuns în mod direct şi nemijlocit la realizarea scopului său. Normele din acest domeniu vin în conflict cu normele dreptului de proprietate, dreptului comercial, dreptului întreprinderilor, ce ascund fără îndoială interese economice adeseori contrare. Acest context l-a determinat pe Michel Despax să circumstanţieze scopul reglementărilor din domeniu, arătând că dreptul mediului are ca obiect “suprimarea sau limitarea impactului activităţilor umane asupra elementelor mediului natural”. Pentru R. Savy, dreptul mediului reglementează funcţionarea “instalaţiilor şi activităţile pentru a preveni atingerile pe care ar putea să le aducă acestea calităţii mediului în care se inserează”, iar pentru R. Herzog acest drept “are ca funcţie realizarea unei politici de prezervare şi de gestionare colectivă a mediului, a fiinţelor vii şi a resurselor”.

          Cât priveşte elementele mediului şi calificarea acestora, în opinia datorată lui C. de Klemm, G. Martin, M. Prieur şi J. Untermeier , aceasta depinde de luarea în consideraţie a unor factori având în vedere criterii distincte.

          Spre exemplu, un bun poate fi calificat, în acelaşi timp, referindu-ne la natura sa, la modurile de utilizare sau la titularul său.

          Tot astfel, alături de bunurile izolate, apar universalităţile, patrimoniile care pot fi definite totodată prin natura lor, modurile de utilizare şi titular.

          Apare, însă, "o confruntare" între elementele mediului şi categoriile juridice. În acest sens, elementele individuale ale mediului, biotice sau abiotice, nu există aproape niciodată izolate, deoarece ele se întrepătrund unele cu altele. Astfel, solul conţine de cele mai multe ori atât aer cât şi apa, dar şi numeroase organisme vii (microorganisme - alge, ciuperci, bacterii, protozoare etc.), cât şi adeseori şi pe cele de talie mai mare (insecte etc), care fizic nu pot fi separate. Din punct de vedere juridic se poate afirma că "accesoriul urmează principalul". Ne îndoim însă de aplicarea acestei reguli la elementele componente ale mediului.

          Dar, în afară de sol, apă, aer, plante, animale, apar anumite universalităţi cum sunt resursele genetice, ecosistemele  (terestre, acvatice) care constituie elemente ale mediului şi sunt protejate ca atare.

          Recunoaşterea lor distinctă în cadrul mediului a fost lung timp ignorată şi problema nu este încă pe deplin clarificată.

          Exprimat mai mult sau mai puţin în aceiaşi termeni, obiectul se proiectează clar cât priveşte originea sa ideologică şi, deci, politică. Cum orice regulă de drept are în cele din urmă o semnificaţie politică, situaţia actuală a dreptului mediului este în curs de continuă transformare şi perfecţionare, spre atingerea idealului - o politică globală, integrală, de protecţie şi conservare a mediului pe întreaga planetă.

         Definiţia dreptului mediului înconjurător

          În loc de definiţie am putea spune că evoluţia dreptului mediului ne îndreptăţeşte astăzi să afirmăm că el reprezintă o ramură de drept nouă dar viguroasă şi cu mari perspective de dezvoltare, datorate dimensiunii preocupărilor la nivel mondial şi naţional din ultimele decenii, conştiinţei sociale crescute în materie de mediu şi  aplicării unor concepte, principii şi reguli juridice specifice.

          Dreptul mediului şi-a conturat propriile principii, propriile instituţii (cum ar fi, de pildă, studiul de impact, evaluarea impactului, bilanţul de mediu, programul pentru conformare, nerecunoaşterea drepturilor câştigate, legitimarea procesuală activă a persoanei şi a asociaţiilor de protecţie a mediului, dreptul fundamental la mediu etc.) şi unele amenajări speciale ale unor instituţii clasice (răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic).

      Caracterul normelor juridice

          Majoritatea normelor aparţinând dreptului mediului au un caracter imperativ, dată fiind finalitatea acestor norme, astfel după cum am arătat mai sus.

          Normele dreptului mediului au, sub foarte multe aspecte, un pronunţat caracter tehnic datorat în principal strânsei legături a acestora cu datele ştiinţifice şi tehnice. În general, stabilirea unor limite maxime de impact asupra mediului, de la care sunt interzise unele activităţi sau până la care sunt permise altele, depind de o evaluare a impactului şi sunt, întotdeauna, determinate printr-un demers tehnico-ştiinţific.

          În acelaşi timp, tocmai acest caracter tehnic al normelor determină o revizuire continuă a lor, dat fiind că datele ştiinţifice şi tehnice sunt în necontenită schimbare şi evoluţie. Legiuitorul trebuie în permanenţă să-şi refacă opera. Această cursă permanentă poate să conducă şi la unele efecte nedorite cum ar fi, de pildă, tendinţa de diluare a normelor în măsura în care volumul lor creşte; cu cât încearcă să îmbrăţişeze aspectele tehnice, cu atât aservirea creşte.

          Caracterul tehnic al normelor nu trebuie confundat cu normele tehnice - care nu sunt norme juridice.

          Complexitatea instituirii acestor norme şi dificultatea interpretării lor sunt facilitate de anumite prescripţii tehnice, normative şi de standarde.

          Tot din această cauză, quasi-totalitatea normelor de drept al mediului sunt însoţite de definiţii legale ale unor termeni, pentru a înlesni aplicarea uniformă a dispoziţiilor legale.

          Caracterul tehnic al normelor, axat pe datele tehnice şi ştiinţifice, prezintă însă un avantaj în ceea ce priveşte posibilitatea de armonizare şi chiar de uniformizare a lor la nivel internaţional şi regional. Acest lucru este extrem de important cât priveşte prevenirea, reducerea poluării şi protecţia mediului, care nu se pot realiza în mod eficient decât printr-o abordare integrată şi globală şi prin aplicarea aceloraşi norme şi standarde.

          În acelaşi timp, se constată, ca o reacţie a caracterelor economiei de piaţă, o tendinţă de schimbare a "dreptului dur" (preconizat de partizanii statului intervenţionist), într-un "drept suplu" (preconizat de protagoniştii autoreglării). Astfel, statul nu dă numai comenzi celor pe care îi administrează, ci găseşte de cuviinţă să negocieze cu partenerii economici. Un astfel de exemplu îl constituie programul pentru conformare, negociat de autoritatea competentă pentru protecţia mediului cu titularul activităţii, în urma efectuării bilanţului de mediu.

         Subiectele raporturilor juridice

          În opinia noastră, orice persoană fizică sau persoană juridică poate să aibă calitatea de subiect al raporturilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului.

          Calitatea de subiect activ sau pasiv poate să aparţină oricărei persoane fizice sau juridice, în funcţie de raportul juridic concret care se naşte, în baza normei juridice.

          Astfel, potrivit art.6 din Legea nr.137/1995, “protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.

          În acelaşi timp, potrivit art.5 din aceeaşi lege, statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos.

          Oricând una şi aceeaşi persoană fizică  poate fi titular al unui drept sau al unei obligaţii, în funcţie de raportul juridic concret în care se găseşte.

          Raporturile juridice concrete, ce pot lua naştere în baza normelor de protecţie a mediului, pot îmbrăca "haina" unor raporturi de drept civil (dacă este vorba de repararea prejudiciilor produse prin înfrângerea dispoziţiilor legale privind protecţia mediului); raporturi de drept penal (dacă sunt săvârşite fapte incriminate ca infracţiuni de Codul penal sau de legile speciale ce au ca obiect protecţia mediului); raporturi de drept administrativ (dacă au ca obiect raporturile dintre organele administraţiei publice în domeniul protecţiei mediului, între ele, precum şi între acestea şi celelalte persoane fizice sau persoane juridice).