RELATIILE PATRIMONIALE DINTRE SOTI

1. Consideratii generale. Categorii de relatii patrimoniale

Numeroasele relatii patrimoniale care iau nastere între soti în

timpul casatoriei pot fi clasificate în trei categorii:

a) relatii care se nasc cu privire la contributia sotilor la cheltuielile

casniciei;

b) relatii cu privire la bunurile lor;

c) relatii privitoare la obligatia reciproca de întretinere.

Aceste relatii patrimoniale sunt reglementate, în general prin normele Codului familiei dar existasi acte juridice pe care sotii le încheie si îsi gasesc reglementarea în Codul civil.

Relatiile patrimoniale cu cea mai mare pondere sunt cele

privitoare la bunurile sotilor. Totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre soti cu privire la bunurile lor si pe cele care se stabilesc între soti si tertele persoane privind bunurile sotilor constituie regimul juridic al bunurilor sotilor, regimul matrimonial.

Potrivit acestui regim matrimonial, sotii au doua categorii de

bunuri:

a) comune ambilor soti (art. 30 C.fam.);

b) proprii fiecaruia dintre ei (art. 31 C.fam.).

Regula este ca bunurile dobândite de oricare dintre soti în timpul

casatoriei sunt comune (art. 30 C.fam.), iar exceptia este ca anumite bunuri limitativ prevazute de lege sunt proprii (art. 31 C.fam.)

Conform dispozitiilor Codului familiei, regimul matrimonial al

comunitatii bunurilor dobândite în timpul casatoriei este legal – în sensul ca s-a fixat prin norme legale, preponderent imperative, este unic – fiind exclusa consecintaoricarui alt regim, legal sau conventional, este imperativ – sotii neavând dreptul sau posibilitatea de a se sustrage de sub incidenta sa si, de asemenea, este imuabil – neputând fi modificat pe durata casatoriei.

În acest context vor fi nule: conventiile încheiate între soti prin

care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, precum, acelea prin care s-ar stabili ca anumite bunuri, desi dobândite în timpul casatoriei, sa devina bunuri personale ale unuia dintre soti; conventiile încheiate în acest sens, chiar înainte de încheierea casatoriei, declaratiile unilaterale ale unuia dintre soti prin care s-ar recunoaste ca anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar apartine în exclusivitate celuilalt sot; conventiile încheiate de viitorii soti sau de soti cu tertii, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunitatii de bunuri.

Daca legiuitorul este, indiscutabil, interesat de aparareacomunitatii de bunuri a sotilor, el este preocupat si în protectia patrimoniului propriu al fiecarui sot, caci numai în acest mod se poate realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei si cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecaruia, prin garantarea unei minime independente patrimoniale.

Legiuitorul român este foarte circumspect în ceea ce priveste

actele juridice dintre soti care au ca efect transferul dreptului de proprietate de la unul la celalalt. De aceea, prin art. 1307 C.civ. sunt prohibite vânzarile între soti pentru ca, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donatie, act gratuit de care legiuitorul doreste sa-l fereasca pe oricare dintre soti care s-ar afla sub influenta celuilalt, nemanifestându-si vointa în mod liber si realizând astfel o donatie irevocabila. Pe de alta parte, donatiile, care în principiu, sunt acte juridice irevocabile, între soti, potrivit art. 937 C.civ., sunt, pentru considerentele mentionate, oricând revocabile.

În concluzie, sotii pot încheia orice conventii care nu modifica

regimul juridic legal si obligatoriu al bunurilor lor. Astfel, vor putea încheia conventii privind modul de administrare si de folosinta a bunurilor comune61, unul dintre soti va putea face celuilalt donatii, care însa sunt revocabile potrivit dispozitiilor art. 937 Codul civil. O conventie prin care unul dintre soti ar da mandat general celuilalt sot de a dispune de bunurile comune ar fi lovita de nulitate absoluta, caci ar echivala cu o renuntare la unul din drepturile pe care legea le confera sotilor în mod egal.

Contributia sotilor la cheltuielile casatoriei

Potrivit art. 20 C.fam., sotii au obligatia sa contribuie, în raport cu

mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casniciei. Aceasta obligatie de a suporta

cheltuielile casatoriei constituie o sarcina permanentasi neconditionata a ambilor soti si se concretizeaza în contributia fiecaruia la asigurarea conditiilor materiale ale traiului comun.

În sens larg, notiunea de „cheltuieli ale casniciei” cuprinde,

alaturi de costurile propriu-zise ale menajului comun, si cele referitoare la cresterea, educarea si pregatirea profesionala a copiilor, precum si la întretinerea sotului aflat în nevoie din cauza incapacitatii de a munci, cu precizarea ca, spre deosebire de cheltuielile propriu-zise ale casniciei, obligatiile de întretinere nu au caracter permanent, acestea fiind determinate si conditionate de starea de nevoie a celui care pretinde întretinerea.

În cazul în care unul dintre soti nu si-ar îndeplini obligatia de a

contribui la cheltuielile casatoriei, fie ca sotii duc o viata în comun, fie – daca exista motive temeinice – nu duc o asemenea viata, atunci celalalt sot se poate adresa instantei de judecata. Astfel, este admisibila actiunea introdusa de catre unul dintre soti pentru a btine obligarea celuilalt sa contribuie, în masura mijloacelor pe care le are, la suportarea cheltuielilor comune ale gospodariei.

Obligatia de întretinere între soti

Sotii au obligatia de a-si acorda, unul altuia, sprijin material (art.

2 C.fam.). Aceasta obligatie este, în mod obisnuit, doar un aspect al obligatiei

fiecaruia dintre soti de a contribui la sustinerea nevoilor casniciei.

Obligatia de întretinere între soti este prioritara fata de toate

celelalte obligatii de întretinere. În dispozitiile art. 89 C.fam. legiuitorul, stabilind

ordinea imperativa în care este datorata întretinerea, aminteste în primul rând sotii

(lit. a).

2. Bunurile sotilor

2.1. Bunurile comune

Art. 30 C.fam. dispune ca bunurile dobândite în timpul casatoriei,

de oricare din soti, sunt – de la data dobândirii lor – bunuri comune ale sotilor, iar art. 31 determina limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecarui sot. Analizând aceste dispozitii legale, un bun este comun daca sunt îndeplinite, în mod cumulativ urmatoarele conditii:

a) este dobândit de oricare dintre soti în timpul casatoriei;

b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le

considera bunuri proprii;

Notiunea de „bunuri” din cuprinsul Codului familiei este utilizata

în acceptiunea sa de drept comun, desemnând atât bunurile corporale – lucruri

mobile si imobile – cât si bunuri incorporale – drepturile reale, drepturile de creanta si actiunile privind drepturile patrimoniale.

În ceea ce priveste notiunea de „dobândire”, întrebuintata de

legiuitor în cuprinsul art. 30 alin. 1 C.fam, fara nici o alta precizare, urmeaza sa

primeasca acceptiunea cea mai larga, adica însemnând a deveni titular al unui drept

real sau de creanta, prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii,

în temeiul oricarui mod originar sau derivat prevazut de legea civila.

Bunurile vor fi considerate comune numai daca au fost dobândite

prin acte juridice omenoase, pentru ca, asa cum stabileste art. 31 lit. b C.fam.,

bunurile dobândite în timpul casatoriei prin mostenire, legat sau donatie sunt proprii ale sotului dobânditor, afara numai daca dispunatorul nu a prevazut ca vor fi comune.

Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezulta din

prevederile art. 30 alin. 1 C.fam., acelea ce sunt dobândite fie de catre soti împreuna, fie de catre oricare dintre soti, singur. Deci, dobânditorul trebuie sa aiba calitatea de sot. Bunurile dobândite înainte de încheierea casatoriei si cele dobândite dupa data încetarii sau desfacerii acesteia nu sunt comune.

Casatoria dureaza între momentul încheierii sale, care este acela în care ofiterul de stare civila constata ca sunt îndeplinite conditiile cerute de lege pentru casatorie, si acela al desfacerii casatoriei prin divort, a încetarii ei prin moarte sau al desfiintarii în caz de nulitate, prin hotarâre judecatoreasca.

Daca intervine divortul, momentul desfacerii casatoriei este acela

al ramânerii irevocabile a hotarârii judecatoresti prin care divortul s-a pronuntat. Daca s-au dobândit bunuri în intervalul dintre pronuntarea hotarârii si ramânerea ei

irevocabila, prezumtia de comunitate existasi în privinta acestora.

Potrivit art. 39 alin. 2 C.fam., fata de terti prezumtia de comunitate înceteaza numai la data când s-a facut mentiunea despre hotarârea de divort pe marginea actului de casatorie sau la data când ei au cunoscut despre

divort, pe o alta cale.

Când casatoria înceteaza prin decesul unuia dintre soti, fizic

constatat, bunurile dobândite ale sotului supravietuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul casatoriei.

Casatoria poate lua sfârsit însa, si prin declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti. Data mortii si, deci, a încetarii casatoriei va fi aceea stabilita prin hotarâre judecatoreasca, ceea ce înseamna ca bunurile

dobândite de sotul în viata dupa aceasta datasi pâna la ramânerea definitiva a

hotarârii declaratoare de moarte, desi au beneficiat, provizoriu, de prezumtia de

comunitate, va fi retroactiv considerate bunuri proprii ale sotului care le-a achizitionat.

Daca cel declarat mort prin hotarâre judecatoreasca este, de

fapt, în viata, odata cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii ca este în viata, comunitatea matrimoniala desfiintata prin hotarâre judecatoreasca declarativa de moarte reînvie retroactiv. Însa, potrivit prevederilor art. 22 C.fam., daca sotul celuideclarat mort s-a recasatorit, odata cu reîntoarcerea acestuia prima casatorie se considera desfacuta pe data celei de-a doua, facând sa înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima casatorie.

În cazul anularii sau al nulitatii casatoriei, aceasta este

desfiintata cu efect retroactiv, astfel ca sotii se considera ca nu au fost casatoriti între ei. Toate bunurile achizitionate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achizitionarea unor bunuri de catre celalalt va avea un drept de creanta sau va fi considerat coproprietar, daca cota sa din bunul în discutie a fost determinata, prezumtia de comunitate functionând numai în cazul casatoriei.

Exista totusi o împrejurare în care comunitatea devalmasa

profita unei persoane care nu are calitatea de sot. Astfel, art. 23 C.fam., ocrotind

buna-credinta, creeaza o importanta exceptie atunci când prevede ca „sotul care a

fost de buna-credinta la încheierea casatoriei, declarata nula sau anulata, pastreaza,

pâna la data când hotarârea judecatoreasca ramâne definitiva, situatia unui sot,

dintr-o casatorie valabila”. Aceasta înseamna ca beneficiul comunitatii, în cazul

casatoriei putative, poate fi invocat numai de catre sotul care a fost de bunacredinta.

Separatia faptica a sotilor nu ridica, prin ea însasi, caracterul

comun al bunurilor dobândite în aceasta perioada de fiecare dintre soti, pentru ca ei

continua sa fie casatoriti, conditie suficienta pentru a asigura incidenta prezumtiei de comunitate care nu presupune, neaparat, convietuirea sotilor68. Faptul ca unul dintre soti nu a contribuit cu nimic la achizitionarea unor bunuri în perioada despartirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea partii din bunurile comune ce se cuvine fiecarui sot.

Concubinajul sau convietuirea faptica nu confera calitatea de

sot. În consecinta, regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului,

diferit de cel aplicabil sotilor, este guvernat de dreptul comun, bunurile obtinute pe

perioada convietuirii vor fi proprii sau comune ale ambilor concubini, potrivit

contributiei acestora la achizitionarea fiecarui bun pretins comun dar, chiar comune, bunurile nu le vor apartine în devalmasie, ci pe cote-parti.

Pentru a deveni comune ambilor soti, bunurile trebuie sa fi fost

dobândite în timpul casatoriei, adica în perioada cuprinsa între încheierea si, dupa

caz, desfacerea, desfiintarea sau încetarea casatoriei, chiar daca momentul

dobândirii nu coincide cu intrarea efectiva a sotilor în posesia acelui bun.

Data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soti devine

titularul dreptului respectiv, chiar daca acel sot ar intra – în cazul drepturilor reale – în posesia bunului mai târziu sau – în cazul drepturilor de creanta – acesta s-ar realiza efectiv mai târziu. Asadar, momentul dobândirii este acela în care dreptul intra în patrimoniul unuia dintre soti sau al ambilor.

Cea de-a doua conditie necesara a fi îndeplinita pentru ca un

bun sa poata fi considerat comun se refera la neapartenenta sa la categoria bunurilor proprii unuia dintre soti. Art. 31 C.fam., într-o enumerare cu caracter limitativ, indica urmatoarele bunuri calificate proprii ale fiecaruia dintre soti:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea casatoriei;

b) bunurile dobândite în timpul casatoriei prin mostenire, legat

sau adoptie, afara numai daca dispunatorul nu a prevazut ca ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii unuia dintre soti;

d) bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensa, manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri;

e) indemnizatia de asigurare sau despagubirea pentru pagube

pricinuite persoanei:;

valoarea care reprezinta si înlocuieste un bun propriu sau bunul

în care a trecut aceasta valoare.

2.2. Sfera bunurilor comune

Având în vedere cele doua repere legale – art. 30 alin. 1 C.fam.,

potrivit caruia bunurile dobândite în timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt

bunuri comune, art. 31 C.fam., indicând, printr-o enumerare cu caracter limitativ,

categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, bunuri care sunt proprii fiecaruia

dintre soti – teoretic, stabilirea calitatii de bun comun sau de bun propriu nu ar trebui sa întâmpine dificultati.

Cu toate acestea, în legatura cu anumite categorii de bunuri se

impune o serie de precizari, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri comune sau proprii este controversata în literatura juridica.

Venitul din munca

Opinia dominanta în literatura si practica judiciara este aceea

potrivit careia venitul din munca realizat de oricare dintre soti este bunul comun al

ambilor71, în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 si 31 C.fam., care sunt de stricta interpretare. Asa fiind, venitul din munca nefigurând în nici una din categoriile enumerate de art. 31 C.fam. ca exceptate de la regimul comunitatii, trebuie considerat bun comun al sotilor. Altminteri însasi ideea de comunitate matrimoniale ar fi golita de continut, fiindca orice s-ar procura prin întrebuintarea acestor sume ar trebui considerat bun propriu, potrivit regulii subrogatiei reale. În concluzie, salariul, precum si orice alte venituri obtinute din munca fiecaruia dintre soti pe durata casatoriei urmeaza a fi considerate comune, fara a deosebi dupa cum se înfatiseaza sub forma de creante neîncasate sau de sume de bani încasate.

Într-o alta opinie, se sustine ca este necesara distinctia între

salariul neîncasat, pe de o parte, care face parte din patrimoniul propriu al sotului si

este guvernat de normele dreptului muncii, si salariul încasat, pe de alta parte,

acesta din urma servind deopotriva achizitionarii de bunuri comune si proprii,

constituind, asadar, bun de afectiune.

Prin analogie, practica judecatoreascasi literatura de specialitate

au mai considerat a fi bunuri comune si sumele de bani obtinute în timpul casatoriei de la Casa de Ajutor Reciproc, pensiile din cadrul asigurarilor sociale, precum si bursele primite de catre unul dintre soti în strainatate, urmare a unei conventii de colaborare stiintifica si veniturile din munca ale cooperatorilor.

În legatura cu remuneratia autorilor, opinia dominanta în literatura de specialitate, împartasitasi de o parte a practicii (inclusiv cea a fostului Tribunal Suprem) este aceea ca remuneratia cuvenita autorilor pentru operele de creatie intelectuala constituie bun comun al ambilor soti, daca a fost încasata în timpul casatoriei, chiar daca opera a fost realizata înainte de încheierea ei, dupa cum remuneratia încasata dupa desfacerea casatoriei constituie bun propriu, chiar daca opera a fost realizata în timpul ei.

Imobilele

Regula instituita prin art. 30 C.fam, potrivit careia bunurile

dobândite în timpul casatoriei, de oricare dintre soti sunt bunuri comune, se aplicasi în privinta imobilelor.

În ceea ce priveste actele juridice de dobândire a mobilelor nu

este necesara manifestarea expresa de vointa a ambilor soti, întrucât functioneaza

prezumtia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soti prevazut de art. 35 alin. 1 C.fam, considerându-se ca sotul participa la încheierea actului juridic în dubla calitate, în nume propriu, precum si ca reprezentant al sotului sau, pentru

înstrainarea si grevarea imobilelor comune, legea pretinde consimtamântul expres al ambilor soti (art. 35 alin. 2 teza finala C.fam.).

Chiar daca în cartea funciara înscrierea dreptului de proprietate

s-a facut pe numele unuia dintre soti, prezumtia de comunitate a imobilului subzista – sotii vor putea solicita înscrierea si a dreptului celuilalt sot, sau daca sotul „tabular” se opune, celalalt va putea solicita pe calea actiunii în constatare (art. 111 C.proc.civ.), stabilirea dreptului sau la proprietate în devalmasie asupra bunului78.

• Constructiile edificate de soti pe terenul proprietatea unuia

dintre ei

În aceasta situatie intra în conflict doua prezumtii legale relative:

pe de o parte cea consacrata de art. 482 C.civ., potrivit careia proprietarul terenului

devine, prin accesiune, proprietarul constructiei ridicate asupra fondului, iar pe de

alta parte prezumtia de comunitate stabilita prin art. 30 alin. 1 C.fam. Regula

aplicabila este aceea ca, indiferent caruia dintre soti îi apartine terenul asupra caruia s-a construit, daca acea constructie a fost edificata de soti în timpul casatoriei, ea va deveni bun comun în devalmasie al sotilor. Asupra terenului, sotul neproprietar al fondului dobândeste un drept de superficiu, în baza art. 30 C.fam. Aceasta regula urmeaza sa fie aplicata cu anumite nuantari, în functie de particularitatile situatiei de fapt:

-constructia edificata de ambii soti, împreuna, cu mijloace

comune, pe terenul proprietatea unuia dintre ei, va fi bun comun, sotul neproprietar

asupra terenului dobândind un drept de superficie;

-daca unul dintre soti construieste, cu mijloace comune, pe

terenul proprietatea celuilalt sot, având acordul acestuia, constructia devine bun

comun în devalmasie; proprietarul terenului îsi pastreaza dreptul exclusiv asupra

terenului, dar dreptul sau de proprietate va fi grevat de dreptul de folosinta al celuilalt

sot;

-daca unul dintre soti ridica constructie pe terenul proprietatea

celuilalt, cu mijloace comune, dar fara consimtamântul sau chiar împotriva vointei

sotului proprietar al terenului, sotul constructor va fi considerat constructor de reacredinta,

în sensul art. 494 C.civ., iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate

bunuri comune;

-daca unul dintre soti ridica o constructie, cu mijloace proprii, pe

terenul proprietatea celuilalt sot, cu consimtamântul acestuia, constructia va fi bun

propriu al sotului constructor, care divine titular al unui drept de superficie ce va

greva dreptul de proprietate asupra terenului, drept aflat în patrimoniul celuilalt sot;

-în ipoteza în care sotul constructor prin întrebuintarea de

mijloace proprii, pe terenul celuilalt sot nu are consimtamântul acestuia, sau

construieste împotriva vointei proprietarului fondului, el va fi considerat constructor de rea-credinta, nu devine superficiar, si va beneficia numai de drepturile izvorâte din

art. 494 C.civ.;

-când o constructie a fost ridicata de unul dintre soti cu mijloace

proprii, pe terenul proprietatea ambilor soti, daca a existat si consimtamântul celuilalt sot, constructia ramâne bun propriu al sotului constructor; daca nu a avut si consimtamântul celuilalt sot sau a construit chiar împotriva vointei acestuia, sotul constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.

• Constructiile edificate de soti pe terenul proprietatea unei

terte persoane

Solutiile oferite în doctrina si practica judiciara se fundamenteaza

pe principiile Codului civil privitoare la accesiune imobiliara, potrivit carora

întotdeauna când un tert edifica o constructie pe terenul proprietatea altei persoane,

cu exceptia situatiilor prezentate mai sus, când se considera ca acesta dobândeste

un drept de superficie, proprietarul terenului dobândeste, potrivit art. 488 si 492

C.civ., pe masura încorporarii constructiei în teren, un drept de proprietate asupra

acesteia, raporturile dintre proprietarul terenului si constructor urmând a fi rezolvata dupa distinctiile stabilite de art. 494 C.civ.

Daca unul dintre sotii constructori initiaza o actiune având ca

obiect împartirea bunurilor comune înainte ca proprietarul terenului sa manifeste vreo pretentie în privinta constructiilor, acesta va putea fi introdus fortat în proces, urmând sa-si exprime optiunea pentru una din urmatoarele solutii:

a) Daca proprietarul terenului întelege sa preia constructia,

instanta de judecata îi va obliga pe sotii constructori sa-i predea constructia, iar pe

proprietarul terenului sa plateasca constructorilor cota de contributie a fiecaruia la

edificarea constructiei, dupa distinctiile prevazute de art. 494 din Codul civil. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, sotii, titulari ai dreptului de creanta, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizarii creantei lor. Daca sotii sunt constructori de buna-credinta, ei au un drept retentie asupra imobilului, pâna la acoperirea integrala a creantei lor.

b) Daca proprietarul terenului refuza sa preia constructia în cazul

sotilor constructori de rea-credinta instanta de judecata va putea dispune obligarea

acestora la ridicarea constructiei potrivit art. 1075 si 484 C.civ., cu conditia de a se fi obtinut autorizatia prealabila de demolare. Riscul demolarii este, în acest caz,

suportat de sotii constructori. Când sotii sunt constructori de buna-credinta sau au

construit în baza unei conventii cu proprietarul terenului, acesta urmeaza sa fie

obligat, la alegerea sa, sa plateasca constructorilor fie costul real al constructiei

(valoarea materialului si a manoperei) sau cu sporul de valoare adus fondului prin

edificarea constructiei.

• Constructii edificate pe terenuri atribuite în folosinta sau

concesionate

În masura în care titularul dreptului de folosinta nu a cerut si

obtinut împroprietarirea potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, se apreciaza ca

dreptul sau real de folosinta asupra terenului împreuna cu dreptul de proprietate

asupra constructiei se înfatiseaza ca un drept de superficie, dezmembramânt al

dreptului de proprietate privata a statului sau a unitatii administrativ-teritoriale. Acest drept de superficie va fi comun al ambilor soti sau bunul propriu al unuia dintre ei, dupa cum momentul dobândirii este situat în timpul casatoriei sau în afara acesteia.

Totusi, daca în timpul casatoriei unul dintre soti a construit pe terenul atribuit în

folosinta prin întrebuintarea de mijloace proprii, dreptul de superficie dobândit va fi bunul sau propriu.

Potrivit dispozitiilor art. 35 din Legea nr. 50/1991, concesionarea

terenurilor pentru construirea de locuinte se face pe durata existentei constructiei,

dreptul de concesiune fiind transmisibil împreunasi concomitent cu dreptul de

proprietate asupra constructiei. Acest drept de concesiune asupra terenului urmeaza

sa fie considerat comun sau propriu dupa cum locuinta la rândul ei are calitatea de

bun comun sau propriu.

• Locuintele construite sau cumparate prin întrebuintarea de credite

În prezent, atât literatura de specialitate cât si practica judiciara

împartasesc teza potrivit careia locuinta construita în timpul casatoriei devine obiect al dreptului de proprietate comuna al sotilor din momentul predarii-preluarii indiferent de ratele de pret achitate. Daca predarea-preluarea are loc înainte de încheierea casatoriei, locuinta va fi bun propriu al sotului dobânditor (art. 31 lit. a C.fam.) chiar daca ratele s-au platit în timpul casatoriei.

În cazul locuintelor cumparate cu credit acordat de stat,

momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare-cumparare,

functie de care se va determina si caracterul de bun comun sau propriu al locuintei.

• Îmbunatatiri si reparatii aduse unor constructii în timpul casatoriei

În cazul în care ambii soti efectueaza reparatii sau lucrari de

îmbunatatire la o constructie proprietatea unuia dintre ei, acea constructie ramâne pe mai departe bun propriu al sotului titular al dreptului de proprietate, însa sporul de valoare adus acesteia prin lucrarile noi constituie bun comun84, cu conditia sa fi adus un spor de valoarea, nu si atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii

determinate de folosinta în comun a imobilului. Dreptul de creanta al statului

neproprietar poate fi valorificat numai cu ocazia partajarii bunurilor comune, când se determina cota de contributie a fiecarui sot.

Când însa în urma lucrarilor de îmbunatatiri de mare amploare

bunul propriu al unuia dintre soti s-a transformat în asemenea masura încât, practic a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel initial, bunul în întregul sau va trebui

considerat ca fiind dobândit în timpul casatoriei, asadar comun al ambilor soti.

Edificarea unei constructii noi cu materiale rezultate din

demolarea imobilului proprietatea unuia dintre soti nu schimba statutul juridic al

bunului propriu, fiind pe deplin aplicabile dispozitiile art. 31 lit. f C.fam, potrivit carora valoarea care reprezinta sau înlocuieste un bun propriu, ori bunul în care a trecut aceasta valoare ramâne bun propriu, ca efect al subrogatiei reale.

•

Dreptul de folosinta asupra locuintei poate fi dobândit

potrivit Legii locuintei nr. 114/1996 sau potrivit dreptului comun, art. 1410-1453 C.civ.

Noua legea a locuintei (Legea nr. 114/1996) stabileste ca dobândesc un drept locativ atât titularul contractului de încheiere, cât si persoanele care locuiesc sau vor locui împreuna cu acesta (art. 21 lit. k din Legea nr. 114/1996).

Astfel, locuinta se atribuie în considerarea tuturor membrilor care

compun familia, titularul contractului de închiriere – locatarul principal – încheind

contractul în numele întregii familii. Fiecare membru al familiei are un drept locativ propriu privind folosinta locuintei, drept care nu deriva din drepturile locatarului principal, ci din contractul de închiriere.

În conditiile parasirii definitive a domiciliului de catre titularul

contractului de închiriere sau al decesului acestuia, închirierea se continua în

beneficiul altor persoane, strict determinate de lege, în masura în care îndeplinesc

conditiile prevazute de art. 27 din lege. Astfel, închirierea poate continua în beneficiul sotului sau al sotiei, daca au locuit împreuna cu titularul; în beneficiul acelor descendenti sau ascendenti care, de asemenea, au locuit împreuna cu titularul sau în beneficiul altor persoane care au avut acelasi domiciliu cu titularul un an si care au fost înscrise în contractul de închiriere.

În ceea ce priveste contractul de închiriere supus dispozitiilor

Codului civil (art. 1410 si urm.) dreptul de folosinta asupra locuintei poate fi calificat ca bun propriu sau comun dupa cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul casatoriei.

Sumele economisite, depuse la C.E.C. sau la banci

S-a impus opinia potrivit careia aceste sume sunt bunuri

comune88, daca sunt depuse în timpul casatoriei, indiferent daca sunt numai pe

numele unuia dintre soti sau al amândurora, cu exceptia cazului când se încadreaza

în vreuna din categoriile de bunuri prevazute de art. 31 C.fam. ca bunuri proprii.

Câstiguri la diferite sisteme de loterie si pe librete C.E.C.

Aceste câstiguri dobândite în timpul casatoriei sunt bunuri

comune sau proprii, dupa cum sumele cu care s-a jucat apartin uneia sau alteia din

aceste categorii de bunuri.

Într-o alta viziune, în realizarea câstigurilor determinanta este

hotarârea de a juca, precum si sansa, iar nu provenienta sumelor jucate, astfel ca

bunurile ori sumele abtinute în acest fel sunt considerate proprii ale sotului care le-a câstigat, cu exceptia câstigurilor pe librete C.E.C. de o valoare mai mare a caror

provenienta se poate determina fara dificultate.

Fructele si productele

Se admite unanim ca fructele si veniturile bunurilor comune ale

sotilor apartin comunitatii, în schimb, calificarea juridica a fructelor si veniturilor

bunurilor proprii ale unuia dintre soti a suscitat unele discutii în literatura de

specialitate.

Opinia dominanta e aceea ca fructele sunt accesorii bunului frugifer si se cuvin proprietarului în temeiul accesiunii (art. 483 C.civ.). Culegerea fructelor este un drept izvorât din dreptul de proprietate care, pentru a fi complet, trebuie sa cuprindasi pe acela al dobândirii fructelor, cu amendamentul ca fructele

vor fi totusi comune, daca sunt rezultatul muncii comune a sotilor. În ceea ce

priveste productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii dupa categoria

de bunuri care le-a produs întrucât reprezinta valoarea de înlocuire a bunurilor

respective, consumând însasi substanta acestora.

2.3. Drepturile sotilor asupra bunurilor comune

Art. 35 C.fam., printr-o aplicatie a principiului deplinei egalitati în

drepturi între barbat si femeie, dispune ca „sotii administreazasi folosesc împreuna

bunurile comune si dispun tot astfel de ele (alin. 1); oricare dintre soti exercitând

singur aceste dispozitii este socotit ca are si consimtamântul celuilalt sot. Cu toate

acestea, nici unul dintre soti nu poate înstraina si nici nu poate greva un teren sau

constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamântul expres al celuilalt sot” (alin. 2)

Asadar, sotii administreazasi folosesc împreuna bunurile

comune, si dispun tot astfel de ele, iar prin alin. 2 art. 35 C.fam. se prezuma existenta mandatului tacit reciproc de reprezentare între soti, în temeiul careia, atunci când un sot exercita oricare dintre drepturile ce-i sunt conferite de lege asupra bunurilor comune, se presupune ca el actioneaza nu numai în numele sau, ci si ca reprezentant al celuilalt sot.

Aceasta prezumtie de mandat tacit reciproc are un caracter

relativ, prin urmare sotul neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada ca s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa. Dreptul de opunere nu este prevazut în mod expres, însa rezulta neîndoielnic din textul art. 35 alin. 2, care stabileste ca sotul care încheie actul juridic „este socotit ca are si

consimtamântul celuilalt sot”. Opunerea, chiar dovedita, nu va produce efecte fata de tertul contractant de buna-credinta.

Deci, pentru a se obtine anularea actului juridic încheiat de unul

dintre soti în baza mandatului tacit reciproc de reprezentare, este necesar sa se

dovedeasca atât lipsa consimtamântului sotului necontractant cât si reaua-credinta a tertului contractant.

Tot pentru ca prezumtia de mandat tacit reciproc de

reprezentare are caracter relativ, sotilor le este îngaduit sa stabileasca unele limitari, de comun acord sau prin manifestari unilaterale de vointa, în sensul ca anumite acte juridice posibil de încheiat de catre un singur sot în baza mandatului tacit de reprezentare sa poata fi savârsite numai cu consimtamântul expres al ambilor (limite conventionale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare).

Mare importanta prezinta limitele legale ale mandatului tacit.

Prima dintre ele, pe care art. 35 alin. 2 C.fam o prevede expres, este în privinta

terenurilor sau a constructiilor care, daca fac parte din categoria bunurilor comune,

nu vor putea fi înstrainate sau grevate de nici unul dintre soti fara consimtamântul

expres al celuilalt. Ratiunea instituirii unei asemenea limitari se gaseste în importanta acestor acte juridice, ce produc efecte notabile relativ la comunitatea matrimoniala.

O a doua limitare a mandatului tacit reciproc, neprevazuta expres de lege, dar care rezulta implicit din interpretarea textelor, priveste actele cu titlu gratuit între vii. S-a hotarât ca, daca un sot dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenta consimtamântului celuilalt sot nu se prezuma, întrucât prin astfel de acte se ajunge la micsorarea comunitatii de bunuri.

Oricare dintre soti, însa, poate efectua fara consimtamântul

celuilalt daruri manuale care prin valoarea lor redusa nu afecteaza comunitatea

matrimoniala.

Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soti

constituie principala particularitate a exercitarii drepturilor sotilor privitoare la

comunitatea de bunuri si, fiind indisolubil legata de calitatea de sot, functioneaza pe toata durata casatoriei, chiar în perioadele de reparatie faptica.

Daca, însa, s-a instituit curatele, în cazul sotului disparut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdictie, curatorul sau tutorele sunt în drept sa încheie acte de administrate în temeiul mandatului prevazut, precum sunt în drept sa se opuna la încheierea actelor pe care celalalt sot intentioneaza sa le faca.

Actele de dispozitie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimtamântul expres al celuilalt sotsi cu încuviintarea prealabila a autoritatii tutelare (art. 129 si art 147 C.fam.).

În ceea ce priveste sanctionarea actelor de dispozitie savârsite

cu nesocotirea cerintei consimtamântului expres al ambilor soti (art. 35 alin. 2 teza a II-a C.fam.), în opinia cu cea mai larga audienta, împartasitasi de practica judiciara, e incidenta nulitatea relativasi integrala.

Aceasta teza a primit sustinerea fortei instantei supreme, care a

statuat cu valoarea de îndrumare ca actul de înstrainare sau de grevare având ca

obiect terenuri sau constructii comune, savârsit numai de catre unul dintre soti, fara

consimtamântul expres al celuilalt, este lovit de nulitate relativa, dreptul la actiune

fiind supus termenului general de prescriptie de 3 ani, socotit de la data când sotul a aflat de faptul încheierii; actul poate fi confirmat expres sau tacit de sotul

necontractant, iar daca ratificarea nu are loc, actul este lovit de nulitate relativa în

întregul sau.

2.4. Datoriile comune al sotilor

Dupa cum sotii au doua categorii de bunuri, tot asa ei au doua

feluri de datorii: personale si comune. Spre deosebire de prezumtia de comunitate a

bunurilor dobândite în timpul casatoriei (art. 30 C.fam.), datoriile sotilor vor fi

considerate, ca regula, proprii ale sotului care le-a contractat, si numai în mod

exceptional vor fi comune, numai daca se integreaza în una din cele patru categorii

expres si limitativ stabilite prin art. 32 C.fam.

Asadar, sunt datorii ale comunitatii, urmând ca sotii sa raspunda cu bunurile lor comune, urmatoarele:

a) Cheltuielile facute cu administrarea oricaruia din bunurile

comune (art. 32 lit. a C.fam.)

Aceste cheltuieli sunt considerate datorii comune în

considerarea interesului familiei în asigurarea administrarii eficiente a patrimoniului comun.

Conform textului, pentru ca o datorie sa fie comuna, trebuie sa îndeplineasca mai multe conditii:

-sa fie vorba de o „cheltuiala de administrare” (inclusiv

cheltuielile pentru conservarea bunurilor);

-cheltuiala sa fie în legatura cu un bun comun, iar nu cu unul

propriu;

-cheltuiala sa fie „facuta” cu administrarea bunurilor comune;

- obligatia sa fie asumata prin act juridic de catre un singur sot, si

nu de catre amândoi sotii, caci, în acest din urma caz, nu s-ar mai aplica art. 32 lit. a, ci art. 32 lit. b C.fam.

b) Obligatiile contractate de catre soti împreuna (art. 32 lit. b

C.fam.)

Aceste obligatii sunt comune, deoarece legea prezuma ca reprezinta un interes al casniciei.

În sensul textului, datoria este comuna daca sunt îndeplinite

conditiile:

- obligatia sa fie „asumata” de catre soti;

- obligatia sa fie asumata „împreuna” de soti;

-sotii pot sa-si asume obligatia fie participând în persoana la

încheierea actului juridic, fie participând prin reprezentare;

-cauza obligatiei este indiferenta, deoarece legea nu distinge;

- obligatia asumata de soti împreuna este comuna, fara a

deosebi dupa cum este indivizibila, prin natura ei sau prin vointa partilor, solidara sau

conjuncta.

c) Obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru îndeplinirea

nevoilor obisnuite ale casatoriei (art. 32 lit. c C.fam.).

Mai pronuntat decât în cazul celorlalte datorii comune ale sotilor,

în cazul acesteia se releva afectiunea specialasi scopul social-economic al

comunitatii de bunuri destinata acoperirii unor asemenea cheltuieli.

Conditii necesare a fi îndeplini:

- obligatia sa izvorasca dintr-un act juridic, chiar unilateral;

- obligatia sa fie asumata de catre un singur sot (daca ar fi

asumata de catre amândoi atunci ea ar fi comuna, potrivit art. 32 lit .b C.fam.);

- obligatia sa fi fost asumata pentru îndeplinirea nevoilor

obisnuite ale casniciei.

d) Obligatia de a repera prejudiciul cauzat prin însusirea ilicita a

unor bunuri proprietate publica (art. 32 lit. d C.fam.).

Aceasta obligatie este declarat comuna în interesul apararii avutului public.

Analizând aceasta dispozitie legala, retinem urmatoarele conditii

cumulative pentru angajarea raspunderii sotilor cu bunurile lor comune în vederea

repararii prejudiciului cauzat prin fapta ilicita a unuia dintre ei:

-sa existe un prejudiciu patrimonial;

-prejudiciul sa fie cauzat prin însusirea unui bun, obiect al

dreptului de proprietate publica;

-faptul însusirii sa fi fost savârsit de catre unul dintre soti;

-masa bunurilor comune sa fi înregistrat o sporire;

-existenta legaturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor

comune si însusirea savârsita de catre unul dintre soti.

Regimul juridic al datoriilor comune ale sotilor

Conform dispozitiilor art. 33 si 34 C.fam., exista o corespondenta

între natura creantei si categoria de bunuri din care poate fi satisfacuta. Astfel,

bunurile comune nu pot fi urmarite decât de creditorii comuni ai sotilor.

Creditorii personali se pot îndrepta, în principiu, numai asupra

bunurilor proprii ale sotului debitor, însa, daca acestea sunt neîndestulatoare, ei pot

cere împartirea bunurilor comune în proportia necesara pentru acoperirea creantei

lor. La rândul lor, creditorii comuni ai sotilor îsi pot îndrepta pretentiile si asupra

bunurilor proprii ale acestora, daca cele comune nu sunt îndestulatoare pentru

satisfacerea creantelor lor. Aceasta ordine de urmarire a bunurilor aflate în

patrimoniile sotilor – mai întâi cele comune, si numai în masura în care acestea au

fost insuficiente, în subsidiar, bunurile proprii ale fiecaruia din soti – este imperativa, urmând a fi respectata chiar daca sotii ar fi obligati în solidar.

Contributia sotilor la datoriile comune în timpul casatoriei trebuie

sa fie egala. Cu ocazia împartirii bunurilor comune se va stabili si contributia la

datoriile comune, desigur, proportionala cu partea din comunitate cuvenita fiecarui

sot.

2.5. Împartirea bunurilor comune ale sotilor

Regimul comunitatii matrimoniale dainuie, în principiu pe toata

durata casatoriei, fara sa fie conditionata de convietuirea sotilor sau de calitatea

relatiilor dintre acestia. În mod exceptional, art. 36 alin. 2 C.fam. permite împartirea în timpul casatoriei, exclusiv pe cale judiciara, a bunurilor comune, în întregime sau numai în parte.

Partajarea comunitatii de bunuri a sotilor, în timpul casatoriei, e

posibila numai cu îndeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

- exista motive temeinice în sustinerea cererii de împarteala,

motive care au fost dovedite în fata instantei;

- partajarea bunurilor comune a fost dispusa prin hotarâre

judecatoreasca.

Împartirea bunurilor comune în timpul casatoriei poate fi initiata

de unul dintre soti (art. 36 alin. 2 C.fam.) sau de creditorul personal al unuia dintre

soti (art. 33 alin. 2 C.fam.). Bunurile astfel împartite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost împartite, precum si cele care se vor dobândi ulterior, ramân bunuri

comune.

Practica judiciara a retinut în diferitele solutii de speta ca este,

spre exemplu., motiv temeinic împiedicarea, dupa despartirea în fapt, a unui sot de

catre celalalt de a participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune.

Simpla despartire în fapt nu constituie un motiv temeinic pentru împartirea, decât

colaterala cu alte împrejurari, ca aceea ca unul dintre soti înstraineaza sau distruge

bunurile comune ramase în posesia sa sau le ascunde cu intentia de a si le însusi.

Notiunea de „motive temeinice” nu beneficiaza de vreo determinare legala. Instantele judecatoresti vor statua, de la caz la caz, functie de

situatiile concrete de fapt si de probatoriul administrat, daca motivele invocate sunt

sau nu temeinice.

Mai trebuie precizat sa, la efectuarea partajului bunurilor comune, urmeaza a se lua în calcul valoarea pe care bunurile o au la acea datasi nu valoarea pe care bunurile o aveau în momentul în care au intrat în comunitate.

Creditorii personali ai unuia dintre soti, în masura în care nu-si

pot satisface creanta prin urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, pot cere

împartirea bunurilor comune, pentru ca partea ce va reveni sotului debitor sa poata fi urmarita pâna la satisfacerea în întregime a creantei.

Creditorii personali îsi pot valorifica dreptul de a cere împartirea

bunurilor comune ale sotilor, fie pe cale principala, fie promovarea cererii de chemare în judecata având acest obiect, fie pe cale incidentala, în cadrul contestatiei la executare.

Împartirea bunurilor comune poate fi ceruta de creditorii

personali numai în masura necesara acoperirii creantei lor ei fiind în acelasi timp

obligati sa urmareasca, în prealabil, bunurile proprii ale sotului debitor, ordinea

instituita de lege având un caracter imperativ. Bunurile care exced nevoii de

acoperire a creantei, dar care au fost supuse împartelii vor ramâne bunuri proprii,

calitatea fiind dobândita prin efectul împartirii.

Asa cum am mentionat deja, în principiu, împartirea bunurilor

comune care are loc odata cu desfacerea casatoriei. La acest moment, potrivit art. 36 alin. 1 C.fam., bunurile comune se pot împarti prin învoiala sotilor, si numai în cazul în care acestia nu se înteleg va hotarî instanta de judecata.

De obicei, dupa divort sotii procedeaza la o împartire totala a

bunurilor comune, însa nimic nu împiedica sa se faca o împartire partiala, situatie în care bunurile neîmpartite ramân pe mai departe bunuri comune104.

Cât priveste obiectul învoielii sotilor, el se poate rezuma la determinarea cotelor cuvenite fiecaruia. Daca ulterior apar neîntelegeri între parti si la

formarea concreta a loturilor ce urmeaza a fi atribuite fiecaruia dintre fostii devalmasi este solicitat sprijinul instantei, partajul se va înfaptui potrivit cotelor deja stabilite conventional.

În ceea ce priveste forma conventiei pe care sotii pot sa o

încheie cu privire la împartirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel ca ea va

trebui supusa normelor dreptului comun.

Pentru stabilirea cotei cuvenite fiecarui sot, criteriul care se

impune a fi folosit, acceptat fiind si de practica noastra judecatoreasca, este acela al

contributiei efective a fiecarui sot la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu

ocazia partajului se poate ajunge la situatia unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soti sa nu primeasca nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contributie la dobândirea bunurilor.

Tot practica judiciara a fost aceea care a stabili ca trebuie

recunoscutasi contributia acelui sot care nu a fost angajat si nu a avut venituri,

luându-se în considerare munca depusa în gospodarie; tot astfel se va lua în calcul si munca femeii pentru cresterea copiilor.

La împartirea bunurilor comune trebuie avuta în vedere

contributia fiecarui sot la dobândirea totalitatii bunurilor comune si nu a fiecarui bun în parte si, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor si faptul ca unul dintre soti a platit ratele pretului cu care bunurile au fost achizitionate.

Procedura împartirii bunurilor comune

Dreptul la actiunea în împartirea bunurilor comune nu se

prescrie.

Instanta competenta material este judecatoria, indiferent de

valoarea masei partajabile si indiferent daca împartirea bunurilor comune se solicita

concomitent cu actiunea principala de desfacere a casatoriei sau separat.

Ca elemente specifice judecatii în materie de partaj în general, la

prima zi de înfatisare, daca partile sunt prezente, instanta le va cere declaratii cu

privire la fiecare dintre bunurile supuse împartelii si va lua act, când e cazul, de

recunoasterile si acordul lor cu privire la existenta bunurilor, locul unde se aflasi

valoarea acestora (art. 673/3 C.proc.civ.). În tot cursul procesului, instanta va starui

ca partile sa împarta bunurile prin buna învoiala, iar daca acestea ajung la o

întelegere, instanta va hotarî potrivit învoielii lor; în cazul în care întelegerea priveste împartirea numai a anumitor bunuri, instanta va lua act de aceasta învoialasi ca pronunta o hotarâre partiala, nesusceptibila de apel, continuând procesul pentru celelalte bunuri (art. 673/4 C.proc.civ.).

În functie de complexitatea cauzei, procesul de partaj poate

parcurge doua etape: admiterea în principiu si partajul propriu-zis. Prin încheierea de admitere în principiu vor fi stabilite bunurile supuse împartelii, calitatea de copartasi a partilor, cota-parte cuvenita fiecaruia si creantele nascute din starea de proprietate comuna pe care copartasii le au unii fata de altii (art. 673/6 teza I si art. 673/5 alin. 1 C:proc.civ.). Partajul astfel schitat va fi desavârsit, în cea de-a doua etapa, împarteala propriu-zisa, prin formarea si atribuirea loturilor (art. 673/5, 673/9 – 673/14 C.proc.civ.).

Daca instanta are suficiente elemente probatorii, ea poate trece

la solutionarea fondului fara prealabila admitere în principiu a cererii de partaj.

Efectele hotarârii de împartire

Hotarârea prin care s-a dispus împartirea bunurilor comune are

efect declarativ, iar nu translativ de drepturi. Prin împarteala nu se realizeaza un

transfer de drepturi între copartasi, ci se constatasi se recunosc, cu efect retroactiv,

drepturi preexistente.

Hotarârea de partaj ramasa definitivasi învestita cu formula

executorie constituie titlu executoriu, putând fi pusa în executare, chiar daca prin

actiune nu s-a cerut si instanta n-a dispus judecarea efectiva a bunurilor. Ea nu va

avea, însa, acest caracter daca partile au precizat expres ca nu solicita predarea

bunurilor.

Executarea cu privire la predarea bunurilor împartite poate fi

ceruta înauntrul termenului general de prescriptie de 3 ani (art. 6 din Decretul nr.

167/1958); dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite poate fi dovedit în

continuare cu hotarârea de partaj, pentru ca aceasta nu si pierde puterea de lucru

judecat cu privire la masa partajabila, la calitatea de copartasi a partilor si la cotele ce li se cuvin.

În situatia încetarii casatoriei ca urmare a mortii unuia dintre soti,

împartirea bunurilor comporta doua operatii succesive: prima consta în determinarea cotei care se cuvine sotului supravietuitor din masa bunurilor comune si a doua în determinarea cotei acestuia în calitate de mostenitor potrivit dispozitiilor Legii nr. 319/1944.

Casatoria declarata nula sau anulata, fiind considerata ca niciodata nu a existat, nu se pune problema împartirii bunurilor comune, regimul bunurilor dobândite în timpul casatoriei aparente fiind acela de drept comun la fel ca în cazul concubinilor.

2.6. Bunurile proprii ale sotilor

Art. 31 C.fam. determinasase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale fiecaruia dintre cei doi soti. Enumerarea acestor bunuri are caracter limitativ si este de stricta interpretare, orice act juridic prin care sotii sau o terta persoana ar tinde sa largeasca sfera acestor bunuri atrage sanctiunea nulitatii absolute (art. 30 alin. 2 C.fam.).

Fac parte din patrimoniul propriu al fiecaruia dintre soti urmatoarele bunuri:

• Bunurile dobândite înainte de casatorie (art. 31 lit. a C.fam.).

Din prevederile art. 30 C.fam., potrivit carora sunt considerate bunuri comune cele dobânditoare în timpul casatoriei, rezulta cu claritate ca bunurile dobândite înainte de casatorie dar bunurile dobândite dupa desfacerea sau încetarea casatoriei fac parte din categoria bunurilor proprii.

•

Bunurile dobândite prin mostenire, legat sau donatie (art.

31 lit. b C.fam.)

Datorita caracterului personal al dobândirii, bunurile primite prin

mostenire, legat sau donatie sunt proprii ale sotului gratificat, daca dispunatorul nu a prevazut altfel.

Trebuie precizat ca, atunci când legiuitorul vorbeste de bunuri

dobândite prin mostenire, se refera la mostenirea legala, iar atunci când vorbeste de

legate se refera atât la legatele universale, câtsi la cele cu titlu universal sau cu titlu

particular, cu alte cuvinte la mostenirea testamentara.

În literatura de specialitate se precizeaza ca vointa dispunatorului, în sensul caracterului comun al bunurilor nu trebuie sa fie neaparat expresa, ea poate fi tacita, cu conditia sa rezulte în mod neîndoielnic. Dovada manifestarii de vointa a dispunatorului se poate face prin orice mijloc de proba din care sa rezulte fara dubiu ca s-a urmarit gratificarea ambilor soti. Prin lipsa unei atare dovezi bunul va fi considerat propriu, în temeiul art. 31 lit. b C.fam.

Bunurile dobândite prin mostenire legala vor fi în toate cazurile proprii ale sotului mostenitor întrucât dispunatorul, nelasând testament nu a determinat, prin vointa sa o alta calificare juridica.

În privinta darurilor de nunta în practica judiciara s-a decis ca ele urmeaza a fi considerate bunuri comune ale sotilor, cu motivarea sa sunt dobândite în timpul casatoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun necesar sotilor la începutul casatoriei.

În cazul donatiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor

din cuprinsul unui testament, vointa dispunatorului va fi cea care va stabili si natura de bun comun sau propriu.

În practica pot aparea urmatoarele situatii:

-liberalitatea a fost facuta ambilor soti cu mentiunea expresa ca

bunul sa devina comun; bunul intra în comunitatea devalmasa a sotilor;

-liberalitatea a fost facuta ambilor soti, însa fara mentiunea

expresa ca bunul sa devina comun; acesta devine, de asemenea, comun în

devalmasie;

- liberalitatea a fost facuta numai unuia dintre soti, dar cu

mentiunea ca bunul sa devina comun; bunul va intra în comunitatea de bunuri a

sotilor;

-liberalitatea s-a facut numai unuia dintre soti, fara nici o alta

mentiune; bunul va fi considerat propriu al sotului gratificat, însa cu posibilitatea

recunoscuta celuilalt sot de a dovedi ca vointa tacita a autorului liberalitatii a fost ca bunul sa devina comun.

•

Bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii (art. 31 lit. c C.fam.).

Aceste doua categorii de bunuri sunt calificate astfel de legiuitor

datorita afectiunii lor uzului personal al unuia sau altuia dintre soti.

Astfel categoria bunurilor proprii de uz personal cuprinde acele

bunuri care sunt afectate uzului, fizic sau intelectual, personal, exclusiv si efectiv al

unuia dintre soti118, precum obiecte de îmbracaminte, instrumente muzicale,

echipamentul sportiv, obiectele întrebuintate de catre unul dintre soti în vederea

întretinerii sau îmbunatatirii starii sale de sanatate, etc.

Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

-bunul sa fie dobândit de catre unul dintre soti;

- bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseste, indiferent

de modul de dobândire, în afara de cazul în care modul de dobândire îl aseaza într-o alta categorie, din cele enumerate de art. 31 C.fam.;

-bunul trebuie sa aiba destinatia uzului personal si sa fie folosit

de unul dintre soti.

Categoria bunurilor destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti

cuprinde acele bunuri care, potrivit naturii si afectatiunii lor, servesc în mod efectiv

uzului profesional al unuia dintre soti, precum uneltele pentru îndeplinirea unei

meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictura sau

sculptura, etc.

Când unul dintre soti exercita concomitent doua sau mai multe

profesii, bunurile destinate exercitarii fiecareia dintre acestea sunt proprii. Trebuie sa fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional119.

Când ambii soti au aceeasi profesie, bunurile pe care le folosesc

pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se gasesc în coproprietatea acestora,

deoarece îsi pastreaza caracterul de bunuri proprii120.

•

Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa,

manuscrisele stiintifice, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii, precum si alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d C.fam.).

Aceste bunuri sunt proprii în considerarea caracterului

exceptional al muncii care le-a creat, care reclama un efort deosebit si calitatii

intelectuale aparte.

Deosebim doua categorii de bunuri:

1) Premiile si recompensele

Bunurile dobândite cu titlu de premiu si recompensa sunt proprii

ale acelui sot care a fost rasplatit ocazional pentru eforturi remarcabile.

Daca veniturile sub forma premiilor sau recompenselor au

caracter periodic, fiind incluse în salariu vor urma regimul juridic al salariului, adica vor fi considerate comune ambilor soti.

2) Manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele

artistice, proiectele de inventii si inovatii – au ca trasatura comuna faptul ca

reprezinta materializarea capacitatii creatoare artistice, literare sau stiintifice a unuia dintre soti.

Legiuitorul nu are în vedere însasi opera de creatie intelectuala

sau drepturile cu caracter personal nepatrimonial, nici drepturile patrimoniale de

autor, ci exclud obiectul material care încorporeaza opera de creatie intelectuala.

Sumele dobândite cu titlu de remuneratie cuvenita autorului si încasate în timpul

casatoriei constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun iar nu bun propriu al sotului autor, chiar daca opera de creatie intelectuala a fost realizata înainte de încheierea casatoriei. Exista însa numerosi autori care pledeaza în favoarea caracterului de bun propriu al remuneratiei cuvenite autorului.

• Indemnizatia de asigurare sau despagubire pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. c C.fam.)

Sumele de bani care au fost încasate de catre un sot cu un asemenea titlu sau creantele cu privire la acestea sunt bunuri proprii, fiind destinate sa repare pagube exclusiv personale, sa refaca capacitatea de munca sau sa asigure existenta persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci.

Indemnitatea de asigurare este considerata bun propriu, chiar daca primele de asigurare n–au fost platite de sotul asigurat si indiferent de suma banilor.

•

Valoarea care reprezintasi înlocuieste un bun propriu sau

bunul în care a trecut aceasta valoarea (art. 31 lit. f C.fam.).

Prin aceasta reglementare s-a urmarit evitarea confuziunii între

cele doua mari categorii de bunuri aflate în patrimoniul sotilor. Astfel bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogatiei reale cu titlu universal.

Principiul subrogatiei reale se aplica numai domeniului bunurilor

proprii, deoarece în privinta celor comune opereaza prezumtia de comunitate

instituita prin art. 30 alin. 1 si 3 C.fam. – potrivit carora bunurile dobândite în timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt comune, câta vreme nu se dovedeste ca bunul, facând parte din categoriile enumerate limitativ de art. 31 C.fam., este propriu – ceea ce face inutila aplicarea principiului subrogatiei.

Dovada bunurilor proprii

Instituind prezumtia de comunitate a bunurilor dobândite de soti

în timpul casatoriei, legiuitorul a rasturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun

comun nu trebuie dovedita” (art. 30 alin. 3 C.fam.), prin urmare, când unul dintre soti sustine ca un anumit bun este propriu, trebuie sa facasi dovada. Prezumtia de

comunitate având un caracter relativ, dovada contrara, respectiv a calitatii de bun

propriu, este admisibila prin orice mijloc de proba (art. 5 din Decretul nr. 32/1954).

Aceste dispozitii pot fi invocate, afara de soti, de cei care le înfatiseaza drepturile:

succesorii universali si cu titlu universal, mostenitorii, legatarii, creditorii, chirografarii – daca, în ceea ce priveste creditorii chirografari, nu se tinde la valorificarea unui drept propriu.

Tertele persoane, atât în raporturile dintre ele cât si în raporturile

lor cu sotii, vor putea face dovada calitatii de bun propriu prin orice mijloc de proba, întrucât în mod obiectiv ele nu poseda înscrisurile pe care sotii le-au întocmit în acest sens.