|
RELATIILE PERSONALE DINTRE SOTI
Relatiile personale dintre soti cuprind un domeniu foarte larg, însa, doar o parte dintre aceste relatii sunt reglementate de normele dreptului familiei, dobândind astfel caracter juridic.
Pentru mare parte din relatiile personal nepatrimoniale ce se stabilesc între soti legiuitorul a creat doar cadrul unei minime organizari juridice, lasând sotilor libertatea reglarii lor. Iata câteva din principiile care guverneaza aceste
relatii: „barbatul si femeia au drepturi si obligatii egale în casatorie” (art. 25 C.fam.), „sotii hotarasc de comun acord în tot ceea ce priveste casatoria” (art. 26 C.fam.); ori de câte ori legea nu prevede o anumita conduita obligatorie, sotii vor hotarî între ei însisi, de comun acord, alegând solutia cea mai potrivita intereselor lor. Eventualele dezacorduri, neîntelegeri dintre soti nu pot fi înlaturate decât prin vointa si efortul lor conjugat, pentru a nu degenera si duce la divort în conditiile art. 38 C.fam.
1. Drepturile si obligatiile personale ale sotilor
Numele sotilor (art. 27 si art. 28 C.fam.)
Cu ocazia încheierii casatoriei, viitorii soti trebuie sa declare
numele pe care s-au învoit sa-l poarte în timpul acesteia (art. 27 alin. 1 C.fam.).
Odata cu depunerea declaratiei de casatorie se va face o mentiune cu privire la
numele din timpul casatoriei, sau, daca viitorii soti nu au ajuns înca la o întelegere, îsi vor preciza optiunea în tot timpul cuprins între depunerea declaratiei de casatorie si oficierea casatoriei, pâna în momentul celebrarii casatoriei. Daca, pâna la încheierea casatoriei, viitorii soti nu s-au pronuntat în nici un fel cu privire la numele din timpul casatoriei, se prezuma ca fiecare va ramâne la numele avut înaintea casatoriei.
Art. 27 C.fam. acorda viitorilor soti urmatoarele posibilitati:
a) sa-si pastreze fiecare numele avut înainte de casatorie;
b) sa poarte amândoi, dupa încheierea casatoriei, ca nume
comun numele unuia dintre ei;
c) sa poarte amândoi, dupa încheierea casatoriei, ca nume
comun, numele lor reunite.
Nu sunt permise alte posibilitati, în ceea ce priveste numele
sotilor, decât cele prevazute de art. 27 C.fam.
Odata numele comun declarat (potrivit art. 25 C.fam.) sotii sunt
obligati sa-l poarte tot timpul casatoriei, schimbarea acestuia neputându-se face
decât cu consimtamântul celuilalt sot (art. 28 C.fam.), dar schimbarea numelui comun al unuia dintre soti nu implicasi schimbarea numelui de familie al celuilalt sot (art. 8 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume).
Sotul supravietuitor care a purtat în timpul casatoriei anterioare
numele sotului predecedat, recasatorindu-se, va putea purta acest nume în
continuare, inclusiv ca nume comun cu sotul din casatoria subsecventa.
Adoptia unuia dintre soti în timpul casatoriei nu are nici o consecinta asupra numelui comun al sotilor, cu precizarea ca, la desfacerea sau desfiintarea casatoriei, sotul adoptat nu va redobândi numele dinaintea casatoriei, ci
va lua numele parintelui (parintilor) adoptiv; daca fiecare dintre soti si-a pastrat
numele purtat anterior casatoriei, sotul adoptat este obligat a lua numele de familie al adoptatorului, fara a fi necesar consimtamântul în acest sens al sotului sai.
Obligatia de sprijin moral reciproc
În dispozitiile art. 2 C.fam. legiuitorul stabileste ca sotii sunt datori a-si acorda sprijin moral unul altuia. Aceasta obligatie este o consecinta a prieteniei si a afectiunii pe care se întemeiaza raporturile de casatorie.
Legiuitorul nu determina continutul concret al obligatiei, însa, în
literatura de specialitate s-a stabilit ca ea poate consta în sustinerea si încurajarea
celuilalt sot în depasirea situatiilor mai dificile, în îngrijirea atentasi devotata a sotului bolnav, într-un cuvânt, în solidaritatea cu partenerul conjugal în toate împrejurarile vietii.
Obligatia de fidelitate
Desi Codul familiei nu prevede în mod expres, aceasta obligatie
este o consecinta fireasca a casatoriei si se desprinde din întregul ansamblu de
norme juridice referitoare la familie.
În virtutea obligatiei de fidelitate sotii sunt datori, dupa încheierea
casatoriei, sa întretina împreuna relatii sexuale si, în acelasi timp, sa nu întretina
relatii sexuale în afara familiei, astfel spus sa fie fidel unul altuia.
Mai mult, întretinerea de relatii sexuale în afara familiei, în anumite conditii, constituie infractiunea de adulter prevazuta de art. 304 Codul penal.
Tot pe ideea respectarii de catre sotie a obligatiei de fidelitate este fondatasi
prezumtia legala de paternitate în favoarea copilului nascut sau conceput în timpul
casatoriei (art. 53 C.fam.).
Încalcarea obligatiei de fidelitate de catre oricare dintre soti poate constitui un element de care sa se tina seama în cadrul motivelor de divort.
Obligatia de a locui împreuna (obligatia de coabitare)
Realizarea efectiva a scopurilor naturale ale casatoriei implica
traiul în comun, în cadrul aceluiasi domiciliu.
Sotii îsi stabilesc de comun acord locuinta, deoarece conform principiului în tot ceea ce priveste casatoria, dreptul de a decide le apartine (art. 26
C.fam.). Desi mentionat expres, domiciliul comun al sotilor se deduce indirect din
ansamblul reglementarilor legate de casatorie. Astfel, ideea unui domiciliu comun al sotilor ar rezulta din dispozitiile art. 100 alin. 1 C.fam. prin care se stabileste ca
minorul „locuieste la parintii sai”.
Este posibil ca, pentru motive bine întemeiate – cum ar fi continuarea studiilor de catre unul dintre soti la o institutie de învatamânt cu sediul într-o alta localitate – sotii sa se învoiasca ca, temporar, sa aiba locuinte separate.
Fosta instanta suprema53 a stabilit cu valoare de îndrumare, ca împrejurari ca cele
impuse de : exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregatirii de specialitate,
îngrijirea sanatatii sau chiar situatia în care nici una dintre locuintele sotilor nu
asigura norma locativa54, motiveaza separatia de domiciliu a sotilor. În lipsa unor
motive temeinice, refuzul unuia dintre soti de a locui împreuna cu celalalt sot poate
constitui motiv de divort.
Privarea de locuinta a unuia dintre soti de catre celalalt sot, prin
refuzul de a-l reprimi în locuinta ce constituie domiciliul lor comun, prin alungarea
acestuia sau prin orice alt mod, este sanctionata, dupa caz, penal – fapta poate
constitui infractiunea de abandon de familie în conditiile de incriminare prevazute de art. 305 lit. A Cod penal -, sau contraventional – potrivit art. 2 pct. 23 din Legea nr. 61/1991 pentru stabilirea si sanctionarea unor contraventii privind regulile de
convietuire sociala, ordinea si linistea publica.
În ceea ce priveste posibilitatea unuia dintre soti de a obtine, prin
intermediul instantelor de judecata, evacuarea celuilalt sot, din locuinta comuna,
opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt contradictorii. O parte a doctrinei si a practicii judiciare55 sustine teza inadmisibilitatii, de principiu, a evacuarii sotului, motivat, în general, pe aceea ca ar echivala cu o reparatie faptica ordonata de instanta, ceea ce ar fi contrar legii si incompatibil cu institutia casatoriei.
S-a sustinut si opinia contrara, în sensul ca sotul turbulent, care
prin atitudinea sa face imposibila convietuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt.
Însa, masura evacuarii unuia dintre soti trebuie înteleasa ca una extrema, care poate
fi dispusa numai când au fost savârsite fapte deosebit de grave, care au pus în
pericol sanatatea, integritatea sau viata celuilalt sot ori a copiilor, fiindca tocmai în
asemenea circumstante sanctiunile de natura penala sau contraventionala se pot
dovedi insuficiente.
Îndatoriri conjugale
Aceste îndatoriri au fost incluse de unii autori în continutul obligatiei de coabitare, desi ele sunt distincte si exista indiferent daca sotii au domiciliul comun sau locuiesc separat.
Întreruperea în fapt a vietii conjugale, daca sotii traiesc despartiri, prezinta interes sub aspect penal, în sensul ca urmarirea penala nu poate începe pentru adulterul sotului savârsit în asemenea conditii (art. 304 alin. 6 C.pen.).
2. Efectele casatoriei cu privire la capacitatea de exercitiu
Conform prevederilor legale, femeia se poate casatori, de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite conditii si de la împlinirea vârstei de 15 ani. Minorul care se casatoreste, respectiv femeia, în conditiile aratate, dobândeste capacitate deplina de exercitiu (art. 8 alin. 3 Decretul nr. 31 din 1954).
|
