NOŢIUNEA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ŞI DELIMITAREA DE ALTE RAMURI

                                                                           DE DREPT

1.Elementul de extraneitate

A. Definiţie

Recunoscut unanim drept criteriu care distinge raporturile de drept internaţional privat de alte raporturi juridice de drept privat, elementul de extraneitate are o fizionomie complexă şi o semnificaţie aparte în contextul dreptului internaţional privat.

În absenţa unei definiţii legale[1], elementul de extraneitate a primit definiţii doctrinare relativ apropiate. S-a spus, în acest sens, că elementul de extraneitate este „împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept (ori legi aparţinând unor ţări diferite)”[2]; „o împrejurare de fapt cu privire la unul din elementele raportului juridic şi care face astfel ca acesta să prezinte legături cu unul sau chiar mai multe sisteme de drept”[3]; „o împrejurare de fapt, de natură diversă, care are legătură cu un raport juridic de drept privat, împrejurare ce îi conferă raportului juridic respectiv caracter de internaţionalitate”[4].

Definiţiile oferite în literatura de specialitate[5] converg spre ideea că elementul de extraneitate este o împrejurare de fapt care pune în relaţie raportul juridic cu unul sau mai multe sisteme de drept, susceptibile de aplicare.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că elementul de extraneitate este un fapt juridic de ataşare care priveşte elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a genera conflictul de legi (conflictul pozitiv de legi) – atrăgând incidenţa a două sau mai multe sisteme de drept – sau de a da vocaţie de aplicare normelor materiale ori celor unificate, după caz.

B. Fapte juridice de ataşare, fapte juridice materiale

a)      Precizări terminologice

Este cunoscut că existenţa raportului juridic[6] concret este condiţionată, între altele, de împrejurarea (actul sau faptul juridic concret) de care legea leagă naşterea unui astfel de raport. Faptele juridice[7], în sens larg, sunt atât acţiunile omeneşti, săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale. Aşadar, lato sensu, noţiunea de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al raportului juridic concret[8].

Din marea diversitate a faptelor juridice[9], privite în sens larg, interesează, în acest context, acele împrejurări care au ca efect legarea raportului juridic concret de legislaţia unui anumit stat. Orice evenimente sau acţiuni au loc în circumstanţe care determină aplicarea unui anumit sistem de drept: delictul civil se produce pe un anumit teritoriu; rezultatul prejudiciabil apare fie între frontierele statului unde s-a produs delictul, fie pe teritoriul altui stat, fie în ambele părţi; viitorii soţi au cetăţenii diferite; actul juridic se perfectează pe teritoriul unui stat, iar locul executării obligaţiilor părţilor este în altă ţară etc.

Faptele juridice care, prin efectele lor, determină structura raportului juridic – subiecte, conţinut, obiect – au fost denumite în literatura de drept internaţional privat fapte juridice materiale. Faptele juridice care leagă faptele juridice materiale de legislaţia unui anume stat sunt fapte juridice de ataşare[10]. Cele două denumiri sunt convenţionale şi au rolul de a facilita identificarea elementului de extraneitate, precum şi delimitarea acestuia de alte împrejurări de fapt. S-a subliniat, în acest sens, că faptele juridice de ataşare „evocă o noţiune generică, care cuprinde, în sfera sa, totalitatea faptelor de natură să stabilească legătura, pe de o parte, între raportul juridic civil (abstracţie făcând de posibilitatea disjungerii acestuia în mai multe obiecte de coliziuni) şi, pe de altă parte, între legislaţia civilă aplicabilă”[11].

Elementul de extraneitate se include în categoria faptelor juridice de ataşare, întrucât supune raportul juridic concret de o lege străină[12], producând, prin efectul atribuit de normele dreptului internaţional privat, conflictul de legi.

Nu rareori, raporturile civile sunt generate de o pluralitate de fapte juridice materiale, dintre care unele sunt legate de legislaţia internă a unui stat, iar altele de una ori mai multe legislaţii străine.

b)      Clasificarea faptelor juridice de ataşare[13]

            - După cum fac legătura cu sistemul de drept intern ori cu o legislaţie străină, faptele juridice de ataşare sunt interne şi, respectiv, externe. În măsura în care faptul juridic de ataşare leagă raportul juridic de legislaţia internă (legislaţia forului), suntem în prezenţa unui fapt de ataşare intern. Dacă, dimpotrivă, legătura se stabileşte cu unul sau mai multe sisteme de drept străine, faptul de ataşare este extern, fiind calificat drept element de extraneitate. Dacă faptele de ataşare din prima clasă se regăsesc în toate raporturile juridice, „prezenţa elementelor de extraneitate este doar eventuală. De aceea, când din cuprinsul raporturilor civile lipsesc elementele de extraneitate, ne aflăm în prezenţa unor raporturi civile obişnuite, cărora li se va aplica legea internă, în timp ce în situaţia când alături de faptele de ataşare interne, întâlnim unul sau mai multe elemente de extraneitate, ne aflăm în prezenţa unor raporturi civile care vor genera în mod necesar conflicte de legi. Altfel spus, faptele juridice de ataşare interne sunt legice, necesare, în toate raporturile civile, pe când elementele de extraneitate sunt numai incidentale, eventuale, iar existenţa lor, şi numai aceasta, este cea care determină conflictele de legi”[14]. Rezultă că noţiunea faptelor juridice de ataşare este genul proxim, iar noţiunea elementului de extraneitate reprezintă diferenţa specifică. În alte cuvinte, diferenţa de sferă între faptele juridice de ataşare şi faptele juridice interne de ataşare o constituie elementele de extraneitate;

 - După efectele pe care le au în raport cu conflictele de legi, faptele juridice de ataşare sunt generatoare de conflicte de legi şi, respectiv, de natură să rezolve conflictele de legi. Conflictul de legi este produs de acţiunea conjugată a mai multor fapte de ataşare. Prima categorie de fapte juridice de ataşare îşi restrânge efectele la declanşarea conflictului de legi. Cea de-a doua categorie cuprinde fapte de ataşare al căror efect se extinde şi asupra soluţionării conflictului de legi. Din pluralitatea de fapte de ataşare în prezenţă, norma conflictuală desemnează „unul singur şi anume acela care este considerat că stabileşte legătura cea mai puternică între raportul juridic şi reglementarea civilă ce urmează a i se aplica”[15].

c)      Asemănări şi deosebiri între faptele juridice de ataşare şi faptele juridice materiale

Prezenţa ambelor este concomitentă în cadrul raportului juridic: faptul material nu are, prin el însuşi, aptitudinea de a produce efecte juridice. El dobândeşte semnificaţie pentru ordinea de drept prin mijlocirea unei norme juridice care aparţine unui sistem determinat. Iar incidenţa unei legislaţii anume este atrasă tocmai prin efectul faptelor juridice de ataşare[16].

În schimb, modalitatea de obiectivare diferă. De exemplu, „consimţământul părţilor în contract sau fapta ilicită producătoare de prejudicii, ca izvoare de raporturi juridice civile, precum şi vârsta, filiaţia, rudenia ş.a., care contribuie la determinarea stării şi capacităţii civile a persoanei, sunt fapte juridice materiale subordonate legislaţiei determinate prin fapte juridice de ataşare, cum sunt: locul producerii faptului juridic material generator de raporturi juridice civile, respectiv cetăţenia, sau, în anumite condiţii speciale, domiciliul sau chiar reşedinţa persoanei fizice”[17].

C. Trăsăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate

a)      Elementul de extraneitate nu este un element structural al raportului juridic de drept internaţional privat, în sensul că nu este un al patrulea element, alături de subiecte, conţinut şi obiect[18]. El este o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic şi care are aptitudinea de a aduce în discuţie posibilitatea aplicării legii străine.

În opinia contrară, elementul de extraneitate este absorbit/ integrat de unul din elementele raportului juridic, ceea ce atrage structura diferită a raportului juridic de drept internaţional privat de cea a raportului juridic (generic), în sensul teoriei generale a dreptului[19].  Dacă, spre exemplu, «într-un contract de vânzare-cumpărare, una din părţile contractante este cetăţean străin, aceasta nu înseamnă că nu există nici o modificare/ particularizare a structurii raportului juridic (la nivelul atributelor de identificare a persoanei) căci, în acest caz, împrejurarea de a fi „străin” conferă raportului juridic în cauză caracter de internaţionalitate. Dacă acest element de extraneitate (una dintre părţi este cetăţean străin sau persoană juridică de naţionalitate străină) nu ar fi absorbit în structura raportului juridic, nu am mai fi în prezenţa unui raport juridic de drept internaţional privat»[20].

Considerăm că prezenţa elementului de extraneitate nu aduce modificări ale structurii raportului juridic de drept internaţional privat. Generic, termenul structură desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem, modul de asociere a componentelor unui întreg organizat[21]. Subiectele, obiectul şi conţinutul sunt elementele care structurează raportul juridic, conferindu-i specificitate faţă de relaţiile sociale ce nu se bucură de reglementare prin intermediul normelor juridice. Participanţii la raporturile juridice (subiectele) sunt legaţi prin drepturi şi obligaţii (conţinutul); conduita părţilor se concretizează în acţiunea, respectiv abstenţiunea la care este îndrituit subiectul activ/ de care este ţinut subiectul pasiv (obiectul). Cele trei elemente sunt necesare şi suficiente pentru a putea vorbi de un raport juridic.

Faptul că persoana fizică – subiect al raportului juridic – are cetăţenie franceză, că persoana juridică are naţionalitate elveţiană, că locul încheierii actului juridic este Anglia, că locul delictului civil este Italia ş.a., nu constituie decât simple împrejurări care pun problema incidenţei unor sisteme legislative străine, cu consecinţe diferite sub aspectul legii materiale aplicabile speţei, fără a se constitui în elemente distincte ale raportului juridic, care să se adauge celor iniţial acceptate.

Aşadar, la fel ca în cazul celorlalte raporturi juridice, care aparţin altor ramuri de drept, raportul de drept internaţional privat nu poate exista decât în prezenţa cumulativă a subiectelor, conţinutului şi obiectului; elementul de extraneitate este faptul juridic de ataşare care se referă la unul sau mai multe dintre cele trei componente de structură (cetăţenia franceză, naţionalitatea elveţiană – relativ la subiecte; teritoriul Angliei, ca loc al perfectării contractului, teritoriul portughez, ca loc al apariţiei prejudiciului,  – cu privire la conţinut; bunul mobil care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare se găseşte în Spania, imobilul care urmează a fi închiriat este în Belgia – cu privire la obiect), conferind o fizionomie particulară raporturilor de drept internaţional privat.

b)      Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin prisma unui anumit sistem de drept[22]. Analiza şi calificarea unor fapte juridice de ataşare ca elemente străine sunt operaţiuni particularizate în cadrul fiecărui sistem de drept, pentru fiecare materie în parte. Ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi, generic, de elementul de extraneitate în materia statutului personal, de elementul străin în materia statutului organic al persoanei juridice etc. Desprinderea elementului de extraneitate relevant presupune cercetarea, într-un sistem de drept determinat, a fiecărei materii în parte. Nu există un drept internaţional privat, general şi universal, care să ofere o reglementare unitară raporturilor juridice cu elemente de extraneitate[23]; există doar sisteme de drept naţionale care pun în valoare împrejurări de fapt determinate, cărora le conferă calitatea de elemente de extraneitate.

Mai mult, complexitatea raporturilor juridice de drept internaţional privat atrage, uneori, preferinţa legiuitorului naţional pentru stabilirea unui punct de legătură principal şi a unor puncte de legătură cu vocaţie subsidiară pentru aceeaşi materie (Legea română de drept internaţional privat procedează astfel, de pildă, în cazul statutului personal[24], actului juridic unilateral, contractului ş.a.).

c)      Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile, element internaţional, în sensul dreptului comerţului internaţional[25]. Raporturile juridice de drept privat cu element străin pot constitui obiect de studiu şi pentru alte ramuri ale dreptului privat. Dreptul comerţului internaţional reglementează raporturi comerciale cu element de extraneitate, element care este întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile operaţiei comerciale[26] (de pildă, elementul de extraneitate apare ca element internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii uniforme asupra vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia de la Haga din 1 iulie 1964[27]. În acest sens, «pentru determinarea caracterului internaţional al unui raport juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale acestuia. Dar nu orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul intern îl poate transforma în raport de dreptul comerţului internaţional, deci în raport „internaţional”, ci numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt socotite că au o importanţă deosebită, cum ar fi faptul că părţile contractante au domiciliul sau sediul în ţări diferite sau faptul că marfa, obiectul contractului, este destinată să treacă dintr-o ţară în alta»[28].

Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă caracterul internaţional (în accepţiunea dreptului comerţului internaţional) revine fie legii interne, fie convenţiilor internaţionale[29]. Identificarea elementelor de extraneitate şi a efectelor acestora este un proces cu finalităţi variate, de la un sistem legislativ la altul. Doctrina oferă exemplul materiei stării, capacităţii şi relaţiilor de familie ale persoanei fizice, pentru care este relevant, ca element de extraneitate, mai precis ca principal punct de legătură, fie cetăţenia (pentru marea majoritate a statelor europene)[30], fie domiciliul (cu precădere în sistemul common law)[31]. Ori, dacă încheierea unui contract nu presupune transmiterea bunurilor dintr-o ţară în alta, se va avea în vedere, drept criteriu al internaţionalităţii, faptul obiectiv al domiciliului/ sediului părţilor, aflat în state diferite; dacă, dimpotrivă, contractul implică transferul bunurilor sau valori dintr-o ţară în alta, această împrejurare obiectivă este criteriul de determinare a caracterului internaţional al contractului[32].

d)      Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca regulă, elementul de extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi găsesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne sau a normelor materiale unificate.  

e)      Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de drept internaţional privat de toate celelalte raporturi de drept privat. În doctrină[33] se apreciază că elementul de extraneitate este criteriul principal, care conferă fizionomie proprie raporturilor din dreptul internaţional privat. Se poate afirma, deci, că elementul de extraneitate constituie diferenţa specifică a raporturilor de drept internaţional privat[34].

În termeni diferiţi, dar sugerându-se aceeaşi idee, s-a menţionat că „analiza raportului juridic cu element de extraneitate constituie punctul de plecare al oricărui studiu de drept internaţional privat, întrucât existenţa acestui tip aparte de raporturi juridice duce la apariţia tuturor problemelor specifice dreptului internaţional privat”[35].

D. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate[36]

Având ca reper elementele structurale ale raportului juridic[37], enumerăm elementele de extraneitate:

a) raportat la subiectele raportului juridic:

– pentru persoanele fizice[38]: cetăţenia, domiciliul, reşedinţa şi, în anumite sisteme de drept, religia (de exemplu, un cetăţean român şi un cetăţean străin încheie în ţara noastră un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil);

– pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul, fondul de comerţ (o societate comercială, persoană juridică română, încheie un contract cu o firmă franceză cu sediul în Paris).

b) raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul[39] la care se referă conduita părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic[40]):

– locul situării bunului mobil sau imobil (bunul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare se află în ţară străină).

c) raportat la conţinutul raportului juridic:

– locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris: o firmă română semnează în străinătate un contract cu o firmă străină în vederea prestării de către aceasta a unor servicii pe teritoriul ţării noastre;

– locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) – în sensul de instrumentum probationes – care poate fi un alt stat decât cel în care s-a realizat acordul de voinţă;

– locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis sau locus solutionis);

– locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi) – de exemplu, un cetăţean român este victima unui accident de circulaţie produs pe teritoriul Elveţiei;

– locul apariţiei prejudiciului – lex loci laesionis – atunci când acesta este altul decât locul producerii delictului;

 – locul soluţionării litigiului (doi soţi, cetăţeni englezi, solicită desfacerea căsătoriei în faţa unei instanţe de judecată din România);

 – autoritatea care a pronunţat hotărârea judecătorească sau hotărârea arbitrală este o autoritate străină.