Proceduri speciale

            Procedura ordonantei presedintiale

Conceptul de ordonanta presedintiala este folosit in  doctrina si jurisprudenta in varii acceptiuni. Astfel, intr-o prima acceptiune prin ordonanta presedintiala se desemneaza "ansamblul de norme dupa care se conduc partile si instanta in solutionarea unei pricini urgente". inteleasa astfel, ordonanta presedintiala se infatiseaza ca o procedura speciala reglementata de lege in scopul luarii unor masuri vremelnice in cazuri urgente. Acesta este si sensul care va fi folosit frecvent in cuprinsul lucrarii de fata.

Intr-o alta acceptiune, ordonanta presedintiala evoca insusi actul final si de dispozitie prin care instanta statueaza asupra cererii promovate de partea interesata.

Conceptul de ordonanta presedintiala este folosit de asemenea pentru a desemna actul de investire al instantei in acele cazuri in care reclamantul invoca o interventie urgenta a justitiei. in acest sens, in jurisprudenta noastra s-a decis ca cererea de ordonanta presedintiala trebuie sa indeplineasca in mod obligatoriu cele doua conditii fundamentale: urgenta si aparenta dreptului.

Adeseori Codul de procedura civila se refera la ordonanta presedintiala in acceptiunea de hotarare a conceptului analizat. Astfel, de pilda, potrivit art. 581 alin. (3) C. proc. civ. ordonanta va putea fi data si fara citarea partilor, si chiar atunci cand exista judecata asupra fondului dreptului.  Acelasi text precizeaza in alineatul urmator ca: "Ordonanta este supusa recursului...". in toate aceste situatii este evident ca legea are in vedere insusi actul - hotararea - prin care instanta se pronunta asupra cererii pentru luarea unei masuri vremelnice.

            In prezent, institutia ordonantei presedintiale este reglementata in art. 581-582, texte ce alcatuiesc primul Capitol (intitulat Ordonante presedintiale) din cartea VI a Codului de procedura civila.

            Importanta institutiei decurge din natura masurilor ce pot fi luate de judecator, dar si din eficienta deosebita a procedurii instituite in acest scop. intr-adevar, legea a creat un mijloc procedural rapid si lipsit de formalism pentru luarea unor masuri provizorii in cazuri ce reclama urgenta.

            Scopul ordonantei este acela de a evita pierderea unui drept care s-ar pagubi prin intarziere, de  a preveni o dauna iminenta ce nu s-ar putea repara si de a inlatura eventualele piedici ivite in cursul executarii silite. Este evident ca asemenea masuri si o interventie atat de prompta a justitiei nu se poate realiza in cadrul procedurii de drept comun, ci numai in conditiile unei proceduri suple si operative. De aceea, legea stabileste principiul potrivit caruia ordonanta se poate solutiona chiar si fara citarea partilor. in acelasi timp, legea ingaduie ca executarea ordonantei sa se faca fara somatie si fara trecerea vreunui termen.

            Rolul ordonantei presedintiale nu a scazut in perioada in care s-a scurs de la reglementarea acestei institutii procesuale, ci dimpotriva s-a amplificat continuu avand o aplicare in cele mai varii materii, inclusiv in litigiile comerciale. ªi in prezent institutia isi mentine valentele sale preventive. Este in afara de orice indoiala ca ordonanta presedintiala poate evita adeseori declansarea ulterioara a unui proces asupra fondului dreptului. Este ceea ce se intampla atunci cand partea impotriva careia s-a luat o masura isi da seama de justetea acesteia si de netemeinicia unei actiuni pe care ar putea-o exercita cu privire la fondul dreptului.

            Datorita utilitatii sale practice ordonanta presedintiala se infatiseaza in prezent ca una din institutiile judiciare la care cetatenii recurg in mod frecvent si in cele mai diferite materii. intr-adevar, adeseori ordonanta presedintiala este folosita in materie locativa, in materia raporturilor de vecinatate, pentru luarea unor masuri provizorii pe timpul procesului de divort, in litigiile comerciale etc.

            Problema afirmarii unui drept subiectiv nu se mai pune in cazul cererilor de ordonanta presedintiala. Afirmarea unui drept in cazul cererilor de ordonanta presedintiala ar determina transformarea acestora in veritabile actiuni de drept comun.

            Cercetarea fondului este incompatibila cu natura si caracterul procedurii reglementate in art. 581-582 C. proc. civ. Totusi, jurisprudenta admite in mod unanim ca instanta are posibilitatea de  a cerceta, in cadrul procedurii ordonantei presedintiale, de partea cui este aparenta dreptului. Aceasta cerinta este intim legata de problema neprejudecarii fondului in cadrul cererilor de ordonanta presedintiala.

            In literatura de specialitate nu exista un consens cu privire la determinarea conditiilor specifice ale ordonantei presedintiale. Astfel, in opinia unor autori cererea de ordonanta presedintiala trebuie analizata in prezenta a doua conditii specifice: urgenta si nerezolvarea fondului cauzei.

            Cel mai adesea, insa, ordonanta presedintiala este cercetata in raport cu urmatoarele trei conditii de admisibilitate: urgenta, masura ordonata de instanta sa fie vremelnica si masura luata sa nu prejudece asupra fondului.

            Procedura divortului

            In mod firesc casatoria inceteaza o data cu decesul unuia dintre soti. Cu toate acestea, imprejurari dintre cele mai diverse, fac dificila sau chiar imposibila continuarea casatoriei. De aceea, marea majoritate a legislatiilor permit desfacerea casatoriei prin divort.

            Dispozitii privitoare la divort intalnim in legislati noastra atat in Codul familiei (art. 37-44), cat si in Codul de procedura civila, acesta din urma consacrand materiei un capitol distinct (Capitolul VI) din Cartea VI (art. 607-619).

            Modificarile aduse Codului familiei si Codului de procedura civila, prin Legea nr. 59/1993, au fost menite sa simplifice in mod substantial procedura divortului, consacrand si posibilitatea desfacerii casatoriei prin consimtamantul ambilor soti.

            Actuala reglementarea pastreaza, asa cum s-a remarcat si in doctrina recenta, distinctia dintre incetare casatoriei, care intervine in cazul decesului unuia dintre soti, declararii judecatoresti a mortii unuia dintre soti, si desfacerea casatoriei prin divort.

            Intr-adevar, potrivit art. 37 alin. (1) din C. fam.: "Casatoria inceteaza prin moartea unuia dintre soti sau prin declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti." Dupa aceasta statuare, cel de-al doilea alineat al textului mentionat este neechivoc in sensul, precizat: "casatoria se poate desface prin divort."

            Practica judiciara a consacrat o multitudine de motive ce pot conduce la desfacerea casatoriei prin divort, cum sunt infidelitatea unuia dintre soti, actele de violenta exercitate de unul dintre soti impotriva celuilalt, despartirea in fapt a sotilor, daca se datoreaza culpei unuia dintre soti etc.

            Procedura divortului are un caracter particular chiar si in raport cu alte proceduri speciale, imprejurare determinata, in mod indoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante cum sunt cele privitoare la familie. Astfel, se explica in unele tari nu numai existenta unor reguli derogatorii de la dreptul comun, ci chiar si a unor instante de familie.

            Caracterul special al procedurii este marcat, in unele tari, de instituirea de catre legiuitor a unor termene de gandire si a unei concilieri obligatorii, solutii legislative destinate a realiza o ultima incercare de salvare a casatoriei.

            Actiunea de divort este de competenta materiala a judecatoriilor, in baza dispozitiilor de principiu statornicite de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Dispozitii derogatorii de la dreptul comun au fost stabilite de legiuitor numai in materia competentei teritoriale. Astfel, potrivit art. 607 C. proc. civ. actiunea de divort este de competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor.

            Pentru determinarea competentei teritoriale prezinta relevanta numai domiciliul comun al sotilor de la data introducerii actiunii; schimbarile ulterioare de domiciliu nu influenteaza asupra competentei definitiv stabilite prin sesizarea instantei.

            In situatia in care sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul dintre soti nu mai locuieste in localitatea corespunzatoare ultimului domiciliu comun competenta de solutionare a actiunii revine instantei in a carei raza teritoriala se afla domiciliul paratului. in cazul insa in care paratul nu are domiciliu in tara competenta revine judecatoriei in circumscriptia careia se afla domiciliul reclamantului.

            Determinarea competentei in procesele de divort ridica uneori problema intinderii atributiilor instantei sesizate si asupra cererilor accesorii.

Asadar cererile accesorii privitoare la incredintarea copiilor minori, plata alocatiei de stat, plata pensiei de intretinere, atribuirea locuintei si la incuviintarea purtarii numelui dobandit prin casatoriei sunt de competenta instantei sesizate cu actiunea de divort. Mentionam ca pentru  aceasta solutie avem si un text expres, respectiv art. 611 C. proc. civ., care precizeaza ca cererea de pensie alimentara se face la judecatoria investita cu cererea de divort, chiar daca intre timp s-au ivit schimbari cu privire la domiciliul partilor.

            Jurisprudenta a decis ca si cererea de impartire a bunurilor comune se judeca de instanta competenta sa solutioneze actiunea de divort. Solutia este promovata si pentru ipoteza in care printre bunurile comune se afla si imobile. Daca insa actiunea de imparteala este promovata dupa ramanerea definitiva a hotararii de divort, iar printre bunurile partajabile figureaza si un imobil, competenta va reveni instantei in a carei raza teritoriala se afla acel imobil.

            in incheierea acestor consideratii trebuie sa precizam ca normele privitoare la competenta teritoriala  a instantelor judecatoresti in materie de divort  au un  caracter imperativ, iar nesocotirea lor poate fi invocata de parti sau de instanta din oficiu.