CONTRACTUL DE ASIGURARE

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ASIGURARE. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

 1. Noţiunea contractului de asigurare

Contractul de asigurare este acel act juridic prin care o parte, numită asigurat, se obligă să plătească o primă unei alte părţi, numită asigurător, iar aceasta din urmă se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea ori suma asigurată (indemnizaţie), în limitele şi la termenele convenite (art. 9 din Legea 136/1995).

Asigurările sunt reglementate, în principal, prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, la care se adaugă Legea nr. 32/2000, privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, modificată prin O.U.G. nr. 116/2000 şi prin Legea nr. 76/2003.

 2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare

a. Contractul de asigurare este un contract bilateral.

b. Contractul de asigurare are un caracter oneros, întrucât asiguratul doreşte ca, în cazul producerii riscului asigurat, să obţină o despăgubire pentru paguba creată suferită.

c. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, deoarece atât survenirea, cât şi momentul la care se va produce riscul asigurat sunt incerte la data contractării.

d. Contractul de asigurare are un caracter consensual, cu toate că art. 10 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 cere expres întocmirea unui înscris în momentul închirierii contractului de asigurare. Cerinţa este prevăzută doar ad probationem.

e. Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, deoarece asigurătorul îşi asumă o obligaţie continuă (suportarea riscului asigurat). În cazul asigurării de bunuri şi asiguratul îşi asumă o obligaţie continuă, aceea de a întreţine bunul asigurat (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 136/1995).

f. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, întrucât, de cele mai multe ori, clauzele contractuale nu sunt supuse negocierii între părţi, ele fiind prestabilite de către asigurător, asiguratul putând opta între a le accepta sau nu.

 3. Clasificarea asigurărilor

A. În funcţie de obiectul lor, asigurările se clasifică în: 

- asigurări de bunuri (de exemplu, construcţii, autovehicule, bunuri de uz gospo-

dăresc, animale etc.);

- asigurări de persoane (au ca obiect un anumit atribut al persoanei fizice: viaţa persoanei fizice, capacitatea de muncă, atingerea unei anumite vârste etc.);

La rândul lor, asigurările de personae se impart în:

- asigurări de viaţă;

- asigurări de accidente.

- asigurări de răspundere civilă (se referă la valoarea egală cu daunele-interese pe care ar trebui să le plătească asiguratul unei terţe persoane, atunci când i-a produs acesteia din urmă un prejudiciu).

B. În funcţie de modul în care iau naştere, asigurările se împart în: 

- asigurări prin efectul legii (obligatorii), în cazul cărora raporturile de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor se nasc şi se sting direct, în temeiul legii, voinţa părţilor neavând nici o influenţă în acest sens;

- asigurări contractuale (facultative) sunt acelea în cadrul cărora drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din contract.

C. În funcţie de felul raporturilor juridice generate de contract între asigurător şi asigurat avem:

- asigurări directe, în care raporturile de asigurare se nasc între asigurător şi asigurat;

- asigurări indirecte (sau reasigurările), în cazul cărora raportul de asigurare se stabileşte între reasigurat şi reasigurător.

D. În funcţie de locul în care îşi au sediul (respectiv domiciliul) părţile avem:

- asigurări interne când ambele părţi (atât asiguratul, cât şi asigurătorul) îşi au sediul, respectiv domiciliul, în aceeaşi ţară, unde se află şi obiectul asigurării şi unde se produc şi riscurile legate de acesta.

- asigurări externe în cazul cărora părţile contractante îşi au sediul (domiciliul) în ţări diferite ori obiectul asigurat sau riscul pe care îl vizează se află ori se produce într-o altă ţară decât cea în care s-a încheiat contractul, în marea liberă sau în spaţiul aerian internaţional.

E. În funcţie de natura juridică a contractului de asigurare avem:

- asigurări comerciale (ambele părţi sunt comercianţi);

- asigurări comercial-civile (asiguratul este persoană fizică).

Pentru asigurător operaţiunile de asigurare sunt întotdeauna fapte de comerţ, în înţelesul legii comerciale (art. 3 pct. 17-18 C. com.), fiind guvernate de către aceasta din urmă, pe când pentru asigurat raportul de asigurare poate avea şi un caracter civil (art. 6 alin. 1 C. com.).

SECŢIUNEA A II-A

ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

1. Forma şi conţinutul contractului de asigurare

A. Forma contractului de asigurare

Pentru o interpretare corectă a voinţei părţilor, precum şi pentru a le oferi acestora un mijloc de probă a drepturilor şi obligaţiilor asumate, Legea nr. 136/1995 prevede că toate contractele de asigurare „se încheie în formă scrisă” (art. 10).

Forma scrisă este cerută de lege în toate cazurile, indiferent de valoarea primei de asigurare sau a indemnizaţiei de asigurare.

În lipsa unui înscris probator al convenţiei încheiate de părţi, „contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă” (art. 10).

B. Conţinutul contractului de asigurare

Conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, contractul de asigurare trebuie să cuprindă: numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; obiectul asigurării: bunuri, persoane şi răspundere civilă; riscurile ce se asigură; momentul începerii şi cel al  încetării  răspunderii  asiguratorului;  primele  de asigurare; sumele  asigurate;  alte

elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor. 

2. Părţile contractului de asigurare

a. Asiguratul este persoana fizică sau persoana juridică care se asigură împotriva producerii unui anume risc, fie în temeiul legii, fie în temeiul voinţei sale, prin încheierea contractului de asigurare;

b. Asigurătorul este persoana juridică care, în situaţia apariţiei evenimentului asigurat, se obligă să suporte consecinţele păgubitoare pentru asigurat, în anumite limite, stabilite prin contractul de asigurare sau prin lege; 

c. Contractantul este persoana fizică sau persoana juridică care încheie contractul de asigurare şi care se obligă faţă de asigurător să plătească primele contractuale (de exemplu, un soţ încheie un contract de asigurare prin care asigură viaţa, integritatea corporală sau bunurile celuilalt soţ);

d. Beneficiarul este persoana care, deşi nu este parte în contract, va primi indemnizaţia de asigurare (suntem în prezenţa unei stipulaţii pentru altul).

SECŢIUNEA A III-A

ASIGURĂRILE FACULTATIVE ŞI ASIGURĂRILE OBLIGATORII

1. Asigurările facultative

A. Asigurarea de bunuri

Pentru a se putea încheia o astfel de asigurare, se cere ca asiguratul să aibă, în momentul încheierii contractului, un interes faţă de bun (art. 25 din Legea nr. 136/1995).

În temeiul acestui tip de asigurare se nasc următoarele efecte:

a. Asiguratul are obligaţia de a plăti prima de asigurare la termenele stabilite în contract; de a întreţine lucrul asigurat în stare bună (art. 26); de a lua măsuri pentru limitarea pagubelor atunci când are loc producerea riscului; de a comunica survenirea cazului (evenimentului) asigurat, în condiţiile şi în termenele prevăzute în contract.

b. Asigurătorul va fi obligat, în principiu, la plata indemnizaţiei de asigurare. În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului (beneficiarului asigurării), contra celor care se fac răspunzători de producerea pagubelor.

Despăgubirile plătite de asigurător nu pot să depăşească valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma pentru care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare (art. 27 alin. 2).

B. Asigurarea de persoane

Asigurătorul se obligă ca, în momentul producerii riscului asigurat, să plătească suma asigurată (indemnizaţia de asigurare) - art. 31 din Legea 136/1995.

Suma asigurată se va plăti asiguratului sau beneficiarului indicat de acesta (art. 32). Atunci când asiguratul nu a desemnat un beneficiar, după decesul acestuia, suma asigurată se va plăti moştenitorilor asiguratului, potrivit regulilor dreptului succesoral.

Dacă există mai mulţi beneficiari desemnaţi şi unul dintre ei a produs intenţionat decesul asiguratului, suma asigurată se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi.

De această dată suma asigurată nu mai este limitată la o anumită valoare şi se plăteşte independent de existenţa şi cuantumul pagubelor. Asigurătorul nu se mai subrogă în drepturile asiguratului contra terţelor persoane.

C. Asigurarea de răspundere civilă

În cadrul acestui tip de asigurare (art. 41-44 din Legea nr. 136/1995), asigurătorul se

obligă să plătească o despăgubire pentru eventualul prejudiciu de care asiguratul va răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite de el. De asemenea, tot în acest caz, asigurătorul va suporta şi cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil dintre el şi terţele persoane prejudiciate.

Despăgubirea se stabileşte prin convenţie de către asigurat, persoana păgubită şi asigurător (art. 43 alin. 1). Cuantumul acesteia se va stabili în conformitate cu prevederile

contractuale sau prin hotărâre judecătorească.

În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul va plăti despăgubirea direct celui păgubit, în măsura în care acesta din urmă nu a fost despăgubit chiar de asigurat. Dacă asiguratul demonstrează că l-a despăgubit el pe cel prejudiciat, va fi îndreptăţit să primească despăgubirea de la asigurător.

 2. Asigurările obligatorii

Legea nr. 136/1995 reglementează un singur caz de asigurare obligatorie, şi anume, asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule (art.

48-59).

Conform art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, „persoanele fizice şi cele juridice, care deţin autovehicule supuse înmatriculării în România, sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României”.

De asemenea, această obligaţie vizează şi persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în străinătate. Art. 48 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 prevede că aceste persoane sunt considerate asigurate, dacă îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:

a. posedă documentele internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul României;

b. numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării potrivit convenţiei bilaterale încheiate între Biroul asigurătorilor de autovehicule din România şi Biroul asigurătorilor de autovehicule din ţara de origine.

În cadrul acestui tip de asigurare, asigurătorul va acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care răspund asiguraţii faţă de terţele persoane păgubite prin accidente rutiere, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil (art. 49 alin. 1).

Despăgubirile se vor acorda indiferent de faptul dacă autovehiculele se aflau în mers ori staţionau.

SECŢIUNEA A IV-A

REASIGURAREA

 1. Noţiune

Uneori, pentru o mai mare dispersare a riscurilor care ar putea rezulta dintr-un contract de asigurare, asigurătorul însuşi recurge la asigurare, încheind cu alţi asigurători contracte de reasigurare. În această situaţie, în noul contract, asigurătorul iniţial va dobândi calitatea de reasigurat, iar persoana care îl asigură se va numi reasigurător.

Reasigurare este contractul prin care o persoană, numită reasigurător, se obligă ca, în schimbul unei sume de bani (primă de reasigurare), să suporte în totalitate sau în parte sumele pe care asigurătorul va trebui să le plătească persoanelor asigurate (contractanţi sau

beneficiari) în baza contractelor de asigurare încheiate cu acestea.

Contractul de reasigurare prezintă aceleaşi elemente ca şi cel de asigurare.

Reasigurarea poate fi:

- totală în cazul în care reasigurătorul se obligă să suporte integral sumele care vor fi plătite de asigurător persoanei asigurate (contractant sau beneficiar) cu titlu de indemnizaţie de asigurare;

- parţială, atunci când reasigurătorul consimte să achite doar o parte din aceste sume.

În raport de modul în care părţile convin să preia riscurile asumate prin contracte de asigurare, reasigurarea poate fi:

- unilaterală - doar o parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă parte sau o cotă din acesta;

- reciprocă - fiecare parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă prin contracte de asigurare, parţial sau în totalitate.

2. Efectele reasigurării

Reasigurarea nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător, fiecare dintre ei rămânând terţ faţă de actul juridic la care celălalt este parte (asiguratul faţă de reasigurare, iar reasigurătorul faţă de asigurarea iniţială).

De asemenea, prin reasigurare nu se stinge obligaţia asumată de către asigurător (art. 47 din Legea nr. 136/1995).

Reasigurarea produce efecte doar între părţile contractante (asigurător şi reasigurător). Astfel, în situaţia în care riscul asigurat în primul contract (asigurarea iniţială) se produce, reasigurătorul este obligat să suporte plata indemnizaţiilor pe care reasiguratul (asigurătorul iniţial) le plăteşte (art. 46 lit. a din Legea nr. 136/1995).

SECŢIUNEA A V-A

ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Contractul de asigurare încetează prin ajungerea la termen sau prin producerea riscului asigurat.

Contractul poate înceta şi prin denunţare unilaterală a contractului de către oricare dintre părţi, reziliere şi constatarea sau pronunţarea nulităţii contractului.

Rezilierea poate interveni de drept în situaţiile prevăzute de lege (de exemplu, dacă înainte de a începe obligaţia asigurătorului riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă - art. 14 din Legea nr. 136/1995, sau în cazul în care bunul asigurat este înstrăinat şi în contract nu se prevede altfel - art.30) sau poate fi pronunţată de către instanţa de judecată, caz în care este judiciară.