CONTRACTUL DE DEPOZIT

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA, CARACTERELE JURIDICE ŞI FELURILE CONTRACTULUI DE DEPOZIT

 1. Noţiunea contractului de depozit

Contractul de depozit este acel act juridic prin care o parte, numită deponent, remite spre păstrare un lucru unei alte părţi, numită depozitar, care se obligă să‑l păstreze şi să‑l restituie în natură, la termen sau la cerere (art. 1591 C. civ.).

Contractul de depozit este reglementat de Codul civil prin dispoziţiile art. 1591‑1634, iar unele varietăţi ale acestuia şi prin alte dispoziţii legale speciale.

 2. Caracterele juridice ale contractului de depozit

a.       Contractul de depozit este un contract real, el perfectându‑se „când s‑a făcut tradiţiunea lucrului” (art. 1593 alin. 2 C. civ.). Prin excepţie, contractul de depozit este valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor „dacă lucrul ce este a se lăsa în depozit se află deja în mâna depozitarului sub orice alt titlu” (art. 1593 alin. 3 C. civ.).

b.      Contractul de depozit se poate constitui atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros.

c.       Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract unilateral, pentru că dă naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului. Dacă însă contractul de depozit este cu titlu oneros, va avea caracter sinalagmatic, astfel că va da naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.

 3. Felurile contractului de depozit

Potrivit art. 1592 C. civ., depozitul este de două feluri: depozitul propriu‑zis şi sechestrul.

Depozitul propriu‑zis se încheie numai prin convenţia părţilor şi poate avea ca obiect numai bunuri mobile nelitigioase. El se prezintă sub trei variante:

1. depozitul voluntar (obişnuit);

2. depozitul necesar;

3. depozitul neregulat.

Art. 1594 C. civ. enunţă expres depozitul voluntar şi depozitul necesar; depozitul neregulat, deşi nereglementat de Codul civil, este unanim recunoscut în literatura de specialitate şi practica judiciară, fiind reglementat şi prin acte normative cu caracter special.

SECŢIUNEA A II‑A

DEPOZITUL PROPRIU‑ZIS

  1. Depozitul obişnuit (voluntar)

A. Condiţiile de validitate ale depozitului obişnuit

a. Consimţământul părţilor

Potrivit art. 1596 C. civ., „depozitul voluntar se face întotdeauna numai de către proprietarul lucrului depozit, sau prin consimţământul său expres ori tacit”. Cu toate acestea, din prevederile art. 1609 şi 1610 C. civ. rezultă că depozitul obişnuit poate avea ca obiect şi lucrul altuia (cum ar fi, de exemplu, depozitul făcut de uzufructuar sau creditorul gajist, de locatar sau de comodatar), ceea ce înseamnă că în calitate de deponent poate sta şi un neproprietar.

Consimţământul poate fi dat de către părţi expres ori tacit, dar, în toate situaţiile, trebuie să fie liber exprimat, adică neviciat prin eroare, dol sau violanţă.

b. Capacitatea părţilor

Întrucât predarea unui bun în depozit este un act de administrare, deponentul va trebui să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea unor astfel de acte. În schimb, depozitarul va trebui să posede capacitatea deplină de exerciţiu, întrucât, de regulă, numai în persoana sa se nasc obligaţii.

Dacă depozitarul este incapabil, contractul nu este valabil, chiar dacă deponentul ar avea deplină capacitate de exerciţiu. Dacă s‑ar fi încheiat o asemenea operaţiune, deponentul are la îndemâna două acţiuni împotriva depozitarului incapabil (art. 1598 C. civ.):

- o acţiune în revendicare, în cazul în care deponentul este proprietarul bunului, atâta timp cât lucrul se află în detenţia depozitarului;

‑ o acţiune în măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil, dacă bunul nu se mai află în detenţia acestuia (l‑a înstrăinat sau l‑a lăsat să piară).

c. Obiectul contractului

Potrivit art. 1593 alin. 1 C. civ., depozitul voluntar poate avea ca obiect numai bunuri mobile corporale, individual determinate, chiar dacă, după natura lor, ar fi consumptibile şi fungibile.

Aşa fiind, nu vor putea forma obiectul acestui contract bunurile imobile şi nici bunurile incorporale, cu excepţia titlurilor la purtător, asimilate bunurilor mobile corporale (întrucât sunt susceptibile de a fi transmise de la mână la mână).

B. Dovada contractului

Art. 1597 C. civ. dispune că depozitul se face numai prin înscris. Cu toate acestea este unanim admis că cerinţa actului scris este o condiţie ad probationem, indiferent de valoarea contractului.

Prin urmare, proba contractului poate fi făcută şi cu martori sau prezumţii în cazul existenţei unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) sau a dovedirii depozitului cu alte mijloace de probă decât înscrisurile, în caz de imposibilitate (materială sau morală) de a procura o dovadă scrisă sau de a o conserva (art. 1198 C. civ.). Cerinţa formei scrise se referă numai la dovada consimţământului părţilor. Remiterea lucrului, fiind un fapt juridic, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii.

C. Efectele contractului de depozit obişnuit

a. Obligaţiile depozitarului

1. Obligaţia de pază. Potrivit art. 1599 C. civ., „depozitarul trebuie să îngrijească de paza lucrului depozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său”. Răspunderea depozitarului pentru neexecutarea acestei obligaţii va fi apreciată in concreto, respectiv cu o severitate mai atenuată, în cazul în care depozitul este cu titlu gratuit, deoarece deponentul nu poate pretinde depozitarului o diligenţă sporită acordată bunurilor aflate în depozit, faţă de grija pe care o acordă propriilor sale bunuri.

Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de pază (păstrare) va fi apreciată in abstracto, cu mai multă severitate, în cazurile prevăzute de art. 1600 C. civ.:

1. când depozitarul s‑ar fi oferit a primi un depozit;

2. când s‑ar fi stipulat vreo plată pentru paza depozitului;

3. când depozitul s‑a făcut numai în folosul depozitarului;

4. când s‑ar fi convenit expres ca depozitarul să fie răspunzător pentru orice

culpă.

Riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă deponentul, cu excepţia arătată în art. 1601 C. civ.

Potrivit art. 1602 C. civ., depozitarul nu poate să se servească de lucrul dat în depozit fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului; ca o consecinţă a acestei îndatoriri, deponentul trebuie să restituie fructele produse de lucrul depozitat, în măsura în care le‑a cules (art. 1608 C. civ.).

2. Obligaţia de restituire a bunului depozitat. Potrivit art. 1604 alin. 1 C. civ., depozitarul este ţinut a restitui deponentului însuşi lucrul depozitat, în natură.

Lucrul depozitat trebuie restituit în starea în care se află la momentul înapoierii; deteriorările survenite din culpa depozitarului vor fi suportate de acesta, iar cele străine de culpa sa vor fi suportate de deponent (art. 1605 C. civ.).

În cazul depozitului de bani, restituirea trebuie făcută în monedă de acelaşi fel, indiferent dacă valoarea ei a crescut sau a scăzut (art. 1604 alin. 2 C. civ.).

Referitor la momentul restituirii, legea dispune că depozitarul trebuie să fie oricând gata să predea lucrul deponentului, îndată ce acesta îl cere şi chiar dacă în contract s‑ar fi prevăzut un termen mai îndepărtat (art. 1616 C. civ.). În cazul în care termenul de restituire a fost stipulat în favoarea depozitarului, deponentul nu poate pretinde depozitarului restituirea anticipată a lucrului depozitat.

Cât priveşte locul restituirii, art. 1614‑1615 C. civ. dispun că, în lipsa unei clauze exprese, restituirea se face la locul unde lucrul se află depozitat. În cazul în care părţile au convenit ca restituirea să se facă în alt loc, cheltuielile de transport ale lucrului vor fi suportate de către deponent.

Restituirea bunului primit în depozit se poate face către:

- persoana care l-a încredinţat spre depozitare, depozitarul neputând condiţiona restituirea lui de probarea dreptului de proprietate al acelei persoane asupra bunului;

- mandatarul deponentului;

- unei terţe persoane, indicate în contract (art. 1609 C. civ.);

- reprezentantul legal al deponentului, dacă acesta din urmă a devenit incapabil (art. 1612 C. civ.), sau persoanei reprezentate, ori noului ei reprezentant legal, dacă depozitul a fost făcut de către reprezentantul legal al deponentului, dar acesta nu mai are această calitate în momentul restituirii bunului (art. 1613 C. civ.);

- moştenitorilor legali ai deponentului în cazul în care acesta a decedat, potrivit art. 1611 C. civ.

În cazul în care depozitarul refuză nejustificat să restituie bunul depozitat, deponentul are la îndemână două acţiuni:

- fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, acţiune care este imprescriptibilă;

- fie o acţiune personală rezultată din contract şi care se prescrie în cadrul termenului general de prescripţie.

b. Obligaţiile deponentului

- În cazul în care contractul de depozit este gratuit, deponentului îi revine doar obligaţia  de  a‑şi  ridica  la  termen  lucrul  depozitat;  eventualele  obligaţii  care se nasc pe

parcursul executării contractului fiind obligaţii extracontractuale.

Astfel, potrivit art. 1618 C. civ., deponentul este obligat să restituie depozitarului cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea lucrului depozitat, precum şi cheltuielile utile, dar numai în măsura în care au contribuit la îmbogăţirea deponentului, nu însă şi cele voluptuarii, pe care depozitarul le poate ridica fără să aducă atingere bunului. De asemenea, deponentul este ţinut să‑l despăgubească pe depozitar de prejudiciile care i-au fost cauzate de lucrul depozitat.

- În cazul în care contractul de depozit are caracter oneros, deosebit de obligaţiile mai sus arătate, deponentul mai are şi obligaţia contractuală de a plăti suma de bani prevăzută drept plată pentru conservarea bunului depozitat.

§ 2. Depozitul necesar

A. Consideraţii generale

Depozitul necesar presupune existenţa unor împrejurări deosebite, neprevăzute (cutremur, inundaţie, incendiu, ruina edificiului etc.), care îl determină pe deponent să‑şi încredinţeze bunul (bunurile) spre păstrare unei alte persoane, fără să poată alege după voinţa sa persoana depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al depozitului. Potrivit art. 1620 C. civ. „depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări, cum: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă majoră”.

Având în vedere împrejurările excepţionale în care se încheie acest contract, art. 1621 C. civ. permite probarea contractului prin martori şi chiar prezumţii.

B. Depozite asimilate celui necesar

Cu depozitul necesar sunt asimilate depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile hoteliere (moteluri, hanuri), camerele din staţiunile balneo‑climaterice, casele de odihnă, depozitele făcute de bolnavii internaţi în spitale, în magaziile acestor instituţii, depozitele făcute de spectatorii, consumatorii ori clienţii teatrelor, operelor, cinematografelor, restaurantelor, respectiv unităţilor prestatoare de servicii (frizerie, coafură etc.), pentru bunurile depuse la garderobele acestora pe timpul şederii lor ş.a.

Depozitul hotelier reglementat de Codul civil este remunerat, astfel că răspunderea depozitarului este apreciată cu mai multă severitate, el răspunzând in abstracto, pentru orice culpă (art. 1600 C. Civ.). Hotelierul va fi ţinut răspunzător, în calitate de comitent, pentru pagubele provocate de către angajaţii hotelului (art. 1000 alin. 3 C. civ.) şi chiar de străinii care vin în hotel, de alţi călători, vizitatori, furnizori (art. 1624 C. civ.).

Răspunderea hotelierului va fi antrenată numai dacă deponentul va face dovada valorii bunului (bunurilor) şi a faptului că au fost aduse în hotel.

3. Depozitul neregulat

Depozitul neregulat nu este reglementat de Codul civil, însă el constituie o formă a depozitului voluntar (obişnuit), având ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile, depozitarul fiind obligat să restituie, la termen sau la cerere, alte bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate decât cele primite.

Depozitarul devine proprietarul bunurilor predate de deponent, astfel că se va putea folosi de acestea, va culege fructele şi chiar va dispune de ele, însă în această calitate va suporta şi riscul pieirii lucrurilor.

Dacă depozitul neregulat are ca obiect o sumă de bani, depozitarul este ţinut să restituie deponentului această sumă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Legislaţia noastră reglementează şi unele varietăţi ale depozitului neregulat, cum ar fi: depozitul neregulat de sume de bani la bănci (Legea nr. 58/1998 – legea bancară, cu modificările ulterioare); depozitul neregulat de sume de bani la C.E.C. (Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea C. E. C. în societate bancară pe acţiuni, modificată).

Contractul de depunere de sume de bani la Casa de Economii şi Consemnaţiuni

este acel act juridic încheiat între C.E.C., în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau o persoană juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze sumele de bani depuse şi să le restituie la cerere, cu dobânzile aferente, în totalitate sau în parte, deponentului, reprezentantului sau moştenitorilor acestuia, după caz.

Depunerile la C. E. C. se pot face, fără limită de sumă:

- fie pe numele deponentului sau al altei persoane (caz în care sunt nominative, persoanele înscrise în libret fiind şi titularii exclusivi ai dreptului de a dispune de sumele depuse);

- fie la purtător (caz în care deţinătorul libretului este şi titularul depunerii).

Titularul libretului este şi titularul dobânzilor plătite de C. E. C. fie în numerar, fie sub formă de câştiguri.

C. E. C. este ţinută să restituie sumele depuse oricând, la cererea titularilor sau reprezentanţilor lor legali, drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi câştigurilor fiind imprescriptibil.

SECŢIUNEA A III‑A

SECHESTRUL

Depozitul sechestru are ca obiect un bun mobil sau imobil asupra căruia există un litigiu, bun care este lăsat în păstrarea unui terţ, numit sechestru (depozitar), până la soluţionarea definitivă a litigiului, când va trebui predat părţii care a avut câştig de cauză.

Părţile în contractul de depozit sechestru sunt:

1. sechestrantul ‑ persoana care depune bunul spre păstrare;

2. sechestrul ‑ persoana care primeşte bunul spre păstrare.

Sechestrul poate fi constituit atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros (art. 1628 C. civ.).

Potrivit art. 1629 C. civ., în cazul în care sechestrul este gratuit se aplică regulile de la depozitul obişnuit, răspunderea depozitarului fiind apreciată in concreto. Dimpotrivă, în cazul depozitului oneros, răspunderea depozitarului va fi apreciată in abstracto, după criterii mai exigente.

Potrivit art. 1626 C. civ., sechestrul poate fi convenţional sau judiciar.

Sechestrul este convenţional când păstrarea lucrului în litigiu este încredinţată de către părţile litigante unei terţe persoane (sechestru), care va păstra bunul până la soluţionarea procesului, când îl va restitui aceleia dintre ele care va avea câştig de cauză (art. 1627 C. civ.).

Sechestrul este judiciar, când instanţa judecătorească ordonă punerea unui bun litigios sub sechestru, încredinţându‑l unei persoane numite sechestru judiciar, care este desemnat la propunerea părţilor interesate, iar în caz de neînţelegere, de către instanţă.

Dispoziţiile art. 1632‑1634 C. civ. care reglementează sechestrul judiciar se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în materie.

Depozitul judiciar este întotdeauna oneros, răspunderea depozitarului fiind apreciată in abstracto. Remuneraţia cuvenită depozitarului sechestru este stabilită de instanţa de judecată.

Depozitarul sechestru este supus tuturor îndatoririlor care se nasc din sechestrul convenţional (art. 1634 alin. 2 C. civ.).