RASPUNDEREA CIVILA CONTRACTUALA

1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE

1) Preliminarii. Potrivit art. 969 alin. 1 Cod civil, contactele au “putere de lege” între părţile contractante, iar conform art. 1073 Cod civil “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”. Din regelementările legale rezultă că părţile sunt obligate să execute întocmai obligaţiile contractuale. Atunci când una din părţi nu execută benevol aceste obligaţii, cealaltă parte are dreptul de a trece la executarea silită a obligaţiilor în natură, iar atunci când executarea nu este posibilă, are dreptul la a cere executarea prin echivalent. In acest caz, se poate vorbi de angajarea răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei neexecutate.

2) Noţiunea de răspundere civilă contractuală. Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

2. CONDITIILE RASPUNDERII CONTRACTUALE

1) Enunţare. Pentru a fi în prezenţa răspunderii contractuale se cer a fi întrunitre patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciul patrimonial cauzat creditorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat creditorului precum şi culpa debitorului.

2) Fapta ilicită reprezintă încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte părţi contractante, prin neexecutarea obligaţiilor contractuale. “Neexecutarea obligaţiilor contractuale” are o dublă semnificaţie: stricto sensu constă în neexecutarea sau executarea incompletă a obligaţiilor, iar lato sensu constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor. Neexecutarea obligaţiei poate să fie totală sau parţială şi reprezintă neîndeplinirea în întregime sau în parte a angajamentelor asumate de debitor prin contract. Executarea necorespunzătoare reprezintă executarea prestaţiei cu nerespectarea condiţiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale sau în standardele uzuale. Prin executare cu întârziere se înţelege faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile asumate sau este gata să le execute, dar numai după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel un prejudiciu creditorului.

Proba neexecutării obligaţiei se face diferit după cum avem de a face cu o obligaţie de rezultat sau o obligaţie de mijloace. In primul caz, neatingerea reultatului urmărit, atrage prezumţia conform căreia debitorul nu a executat obligaţiile sale şi pe aceea că se găseşte în culpă pentru acest lucru. Dacă doreşte exonerarea de răspundere trebuie să facă dovada unei cauze străine care îl exonerează de răspundere. In al doilea caz, simpla neobţinere a rezultatului dorit nu atrage prezumţia neexecutării. Creditorul va trebui să dovedească faptul că debitorul nu a depus toate diligenţele pentru a atinge rezultatul dorit.

3) Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.

Pentru a se naşte obligaţia de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert. Este cert prejudiciul a cărui existenţa este sigură si a cărui întindere poate fi stabilită în prezent, precum şi prejudiciul viitor şi sigur că se va produce.

Angajarea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicaţie. Cu toate acestea, există cazuri când se acordă despăgubiri şi pentru un aesmenea prejudiciu cauzat prin neexecutarea unei obligaţii contractuale: cazul contractelor medicale sau al contractului de transport de persoane.

4) Raportul de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul cauzat creditorului este o condiţie a răspunderii contractuale dedusă din dispoziţiile art. 1086 Cod civil.

Potrivit art. 1083 Cod civil, debitorul nu pote fi obligat la plata de daune interese dacă neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale se datorează forţei majore sau unui caz fortuit, care la rândul lor include şi fapta creditorului sau fapta unei terţe persoane.

De regulă, în materie de răsoundere contractuală, cazul fortuit şi forţa majoră produc aceleaşi consecinţe. In cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge. In cazul contractelor sinalagmatice, acestea încetează de plin drept. In cazul contractelor cu executare succesivă efectul va fi acela al stingerii obligaţiilor devenite imposibil de executat.

5) Culpa debitorului ca şi condiţie a răspunderii contractuale se desprinde din interpretarea art. 1080 şi 1082-1083 Cod civil. In privinţa probei culpei, aceasta se face diferit după cum obligaţia este de rezultat sau de mijloace. Distincţiile făcute la punctul anterior, referitoare la fapta ilicită sunt valabile în întregime şi materia culpei.

3. DAUNELE INTERESE

1) Noţiune. Prin daune-interese se înţeleg despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

2) Caracterul pecuniar al daunelor-interese. Daunele-interese se stabilesc întotdeauna în bani. Dacă executarea în natură nu mai este posibilă, nici chiar pe cale silită, mijlocul cel mai potrivit de reparare a prejudiciului cauzat creditorului este obligarea debitorului la plata de despăgubiri băneşti.

3) Punerea în întârziere. Punerea în întârziere este o condiţie esenţială pentru obligarea la plata de daune-interese. Ea constă în manifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul pretinde executarea prestaţiei ce i se datorează de către debitor. Potrivit art. 1079 Cod civil, punerea în întârziere a debitorului se face printr-o notifiare sau somaţie de plată trimisă prin intermediul executorului judecătoresc. Acelaşi efect îl produc şi introducerea unei cereri de chemare în judecată a debitorului, chiar la o instanţă necompetentă.

Prin excepţie, nu este necesară punerea în întârziere a debitorului în următoarele cazuri (conform art. 1079 Cod civil):

- în situaţiile anume prevăzute de lege;

- când s-a prevăzut expres în contract;

- când obligaţia, prin natura sa nu putea fi îndeplinită decât până la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat;

- în cazul neexecutării obligaţiilor de a nu face;

- în cazul obligaţiilor continue.

Punerea în întârziere produce următoarele efecte juridice:

- din momentul punerii în întârziere se constată refuzul debitorului de a executa obligaţiile astfel încât creditorul va avea dreptul să pretindă daune-interese compensatorii;

- de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune interese moratorii;

- riscul pieirii fortuite se transferă la debitorul obligaţiei de predare după ce a fost somat să îşi execute obligaţia.

4) Clasificarea daunelor-interese. Daunele interese sunt de două feluri:

- daune-interese compensatorii - care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parţială sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor;

- daune-interese moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei.

Deosebirea principală dintre cele două categorii de daune-interese constă în aceea că daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligaţiilor contractuale şi în consecinţă nu se pot cumula cu aceasta, în timp ce daunele interese moratorii pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei.

4. EVALUAREA DAUNELOR-INTERESE

1) Enunţarea modalităţilor de evaluare. Există trei modalităţi de evaluare a daunelor interese:

evaluarea judiciară, evaluarea convenţională şi evaluarea legală.

2) Evaluarea judiciară se face prin hotărâre judecătorească. Daunele interese cuprind în general:

- damnum emergens sau paguba efectivă, prin care se înţelege micşorarea patrimoniului creditorului cauzată de neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale decătre debitor;

- lucrum cessans sau câştigul nerealizat, adică sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut creditorul dacă debitorul ar fi executat întocmai obligaţiile la care s-a îndatorat prin voinţa sa.

Art. 1085 Cod civil prevede că debitorul răspunde numai de prejudiciile care au fost sau au putut fi prevăzute la încheierea contractului, în afară de cazul în care neexecutarea provine din dolul său, deoarece în acest caz neexecutarea devine un delict, depăşind limitele răspunderii contractuale. Art. 1086 Cod civil prevede că debitorul este ţinut să repare doar prejudiciile directe, adică acelea care sunt o consecinţă directă şi necesară a executării obligaţiei, nefiind supuse reparaţiei prejudiciile indirecte.

3) Evaluarea convenţională. Stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc şi prin acordul de voinţa al părţilor intervenit înainte sau după producerea prejudiciului. Clauza prin care părţile stabilesc anterior producerii prejudiciul întinderea reparaţiei pe care o va datora debitorul se numeşte clauză penală şi este reglementată de art. 1066-1072 Cod civil. Despăgubirile stabilite prin clauza penală reprezintă de regulă o sumă forfetară. Pentru obţinerea plăţii sumei stabilite în clauza penală trebuie să fie întrunite, în principiu, condiţiile răspunderii contractuale. Creditorul este obligat să facă dovada neexecutării şi a culpei debitorului, dar nu trebuie să facă dovada întinderii prejudiciului. Suma de bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul daunelor-interese care s-ar putea stabili pe cale judiciară, de aceea nu se pot cumula cu daune interese stabilite pe cale judiciară sau cu executarea în natură. Prin excepţie, ele se pot cumula cu executarea sau cu daunele-interese compensatorii dacă sunt prevăzute pentru întârzierea în executare şi se pot cumula cu daunele-interese moratorii dacă au fost prevăzute doar pentru neexecutarea propriu-zisă. Clauza penală nu transformă obligaţia iniţială într-o obligaţie alternativă. Clauza penală devine exigibilă doar când sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale a debitorului. Suma stabilită nu poate fi modificată de instanţă decât dacă se dovedeşte că obligaţia principală a fost executată parţial.

4) Evaluarea legală a daunelor-interese. In cazul în care obiectul obligaţie neexecutate îl constituie obligaţia de plată a unei sume de bani, executarea se poate realiza numai în natură. Neexecutarea nu poate duce la obligarea debitorului de a plăti daune interese compensatorii, ci numai moratorii şi acestea din urmă în limitele stabilite de lege. Existenţa prejudiciului cauzat creditorului este prezumată în cazul acestor obligaţii dacă ele nu se execută la scadenţă. Regulile stabilirii daunelor-interese moratorii, care în acest caz se cheamă dobânzi, sunt prevazute de Ordonanţa nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti. Acest act normativ stabileşte câteva reguli în materie:

- de fiecare dată când părţile nu au prevăzut în contract o dobândă, se aplică regulile specifice dobânzii legale; cuantumul dobânzii legale se determină în funcţie de dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României (în materie comercială) şi în funcţie de aceasta redusă cu 20 %, în materie civilă;

- în raporturile civile dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an; clauza prin care se prevede o dobândă superioară celei legale este nulă de drept;

- dobânda trebuie stabilită prin act scris (condiţie de probaţiune); în lipsa înscrisului se datorează numai dobânda legală;

- capitalizarea dobânzii este permisă numai în cazul în care se încheie o convenţie specială în acest sens şi ea priveşte dobânzi care sunt datorate de cel puţin un an de la scadenţa lor; în cazul în care o astfel de convenţie nu există, nu se poate aplica dobânda la dobânda, anatocismul fiind interzis.

5. CONVENTII DE MODIFICARE A RASPUNDERII CONTRACTUALE

1) Precizări. Prin convenţia lor, părţile pot doar să modifice regulile generale ale răspunderii contractuale. Ele nu vor putea în nici un fel să înlăture în totalitate orice răspundere a debitorului, el trebuind să răspundă pentru culpa gravă şi pentru dol. In literatura de specialitate se reţin trei categorii de clauze de modificare arăspunderii contractuale:de exonerare de răspundere, de limitare a răspunderii şi de agravare a răspunderii.

2) Clauzele de exonerare de răspundere. Clauzele prin care debitorul este exonerat în întregime de răspundere sunt nule. In schimb, sunt valabile clauzele de exonerare de răspundere atunci când ele se referă la neexecutarea obligaţiilor datorată unei culpe determinate, cum este neglijenţa sau imprudenţa. Prin excepţie, şi acestea din urmă sunt lipsite de efectul exonerator în cazul prejudiciilor cauzate direct persoanei. Sunt recunoscute ca valabile clauzele prin care se reduc obligaţiile legale ale debitorului, cu condiţia de a nu se încălca normele imperative ale legii.

3) Clauze de limitare a răspunderii sunt acele clauze prin care se stabileşte o limită maximă a despăgubirilor. Sunt valabile numai dacă debitorul nu e face vinovat de dol sau de o culpă gravă.

4) Clauze de agravare a răspunderii sunt acelea prin care debitorul îşi asumă răspunderea pentru unele cazuri determinate de forţa majoră. Nu sunt valabile clauzele de agravare a răspunderii prin care unele obligaţii de mijloace se transformă în obligaţii de rezultat (de exemplu clauza prin care un avocat se angajează faţă de clientul său să câştige procesul).