RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE COPIII LOR

MINORI

1. CONSIDERATII GENERALE

1) Reglementare. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile caizate de copiii lor minori îşi are fundamentul în textul art. 1000 alin. 2 Cod civil, conform căruia “tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori celocuiesc cu dânşii”. Textul a fost implicit modificat prin intrarea în vigoare a art. 97 din Codul familiei care statuează că “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi”. In concluzie, trebuie reţinut că răspunderea mamei nu este subsidiară celei a tatălui, ci că părinţii răspund solidar pentru faptele ilicite ale copiilr lor minori.

2) Determinarea persoanelor răspunzătoare:

a. părinţii fireşti ai minorului;

b. părinţii adopţivi (înlăturând răspunderea părinţilor naturali).

Nu pot avea calitatea de persoane răspunzătoare în temeiul acestei reglementări:  instituţiile de ocrotire (centre de educare a minrilor, centre de primire, oficiile pentru protecţia minorilor sau autoritatea tutelară); tutorii, curatorii sau rudele minorului (chiar dacă acesta se află în îngrijirea lor). Aceste persoane fizice sau juridice pot răspunde în mod direct (în temeiul art. 998-999 Cod civil) dacă se fac vinovate de a nu-şi fi îndeplinit atribuţiile de îngrijire, educare sau supraveghere a minorului autor al faptzei ilicite, lucru care trebuie dovedit de către cel prejudiciat.

2. FUNDAMENTAREA RASPUNDERII INDIRECTE A PARINTILOR

1) Opinia dominantă. In literatura de specialitate predomină părerea că răspunderea indirectă a părinţilor trebuie fundamentată pe ideea unei prezumţii legale relative de culpă a părinţilor. Acestă prezumţie presupune: prezumţia că au existat abateri în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti; prezumţia de culpă sau greşeală a părinţilor în neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor ce le revin faţă de minor şi prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între fapta pentru care părinţii sunt prezumaţi în culpă şi săvârşirea de către minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Ulterior, mai ales sub influenţa jurisprudenţei, fundamentul răspunderii a fost nuanţat:

- într-o primă opinie s-a apreciat că fapta pentru care părinţii sunt prezumaţi a fi în culpă constă în neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a minorului;

- într-o altă opinie, faptele respective constau pe lângă lipsa de supraveghere şi în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de educare a minorului;

- în cea mai recentă dintre opinii, se consideră că prezumţia de culpă a părinţilor are un conţinut mai larg şi se referă la neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de creştere a copilului minor.

2) Propuneri de lege ferenda. In literatura de specialitate din alte ţări, s-au căutat şi alte soluţii pentru fundamentarea răspunderii părinţilor, cum ar fi prezumţia de culpă alăturată obligatiei de garanţie sau pe ideea de solidaritate familială. In literatura de specialitate s-a arătat că, deşi art. 1000 alin. 5 Cod civil permite părinţilor să se exonereze de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, o asemenea probă este de fapt imposibilă datorită fundamentului larg al răspunderii. De aceea, adoptarea unei răspunderi obiective ar înlătura iluzia posibilităţii înlăturării prezumţiei de răspundere şi ar conferi o posibilitate mai mare de despăgubire a victimei, iar pe de altă parte ar scuti părinţii de „blamul” neîndeplinirii corespunzătoare a îndatoririlor părinteşti (având în vedere că de multe ori acesta este nejustificat).

3. CONDITIILE GENERALE SI CONDITIILE SPECIALE ALE RASPUNDERII PARINTILOR

1) Condiţiile răspunderii părinţilor. Pentru angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta copilului lor minor, trebuie îndeplinite trei dintre condiţiile generale ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Condiţia culpei minorului nu trebuie îndeplinită.

Pe lângă aceste condiţii generale, pentru a ne regăsi în ipoteza prevăzută de art. 1000 alin. 2 Cod civil, trebuie îndeplinite şi două condiţii speciale:

- copilul să fie minor, şi

- copilul să aibă locuinţa la părinţii săi.

2) Minoritatea. Părinţii răspund pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a copilului lor numai dacă acesta este minor. Minoritatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite, fiind indiferent dacă ulterior acesta a devenit major sau dacă are mijloace materiale suficiente pentru repararea prejudiciului. Răspunderea părinţilor încetează imediat ce minorul a ajuns la majorat sau dacă este asimilat persoanei majore prin căsătoria încheiată anterior împlinirii vârstei de 18 ani. Soluţia este identică şi în cazul în care copilul bolnav psihic a fost pus sub interdicţie şi a devenit major.

3) Comunitatea de locuinţă cu părinţii. Pentru a se stabili dacă există această condiţie este a fi determinat nu domiciliul legal al minorului, ci locuinţa acestuia. Mai mult, interesează locuinţa pe care minorul trebuie să o aibă şi nu locuinţa pe care acesta o are în fapt. Legat de această condiţie, este important de stabilit dacă ea este întrunită în câteva ipoteze speciale:

-. situaţia în care minorul are locuinţa legală la părinţii săi, dar temporar se află în altă parte, cu consimţământul sau ştirea părinţilor (fapta ilicită este săvârşită de minor în intervalul de timp cât se află în vizită la rude sau prieteni sau era internat în spital). Deşi într-o asemenea situaţie obligaţia de supraveghere nu poate fi efectiv îndeplinită, se consideră că părinţii trebuie să fie răspunzători în temeiul art. 1000 alin. 2 deoarece dacă minorul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă ei sunt prezumaţi în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare;

- situaţia în care copilul minor nu locuieşte în fapt cu părinţii săi, împotriva voinţei acestora (minorul săvârşeşte fapta ilicită cât timp este fugit de la locuinţa părintească sau în intervalul de timp în care părinţii sunt arestaţi ori în executarea unei pedepse privative de libertate). Si de această dată se consideră că părinţii trebuie să răspundă deoarece sunt în culpă de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de creştere şi educare faţă de copilul lor minor. Aceeaşi este soluţia chiar şi în cazul în care părinţii sunt arestaţi sau în executarea unei pedepse privative de libertate, deoarece fapta reprobabilă săvârşită de aceştia reprezintă un exemplu negativ pentru copilul lor minor şi este un element al neîndeplinirii corespunzătoare a obligatiei de educare a acestuia;

- situaţia în care minorul săvârşeşte o faptă ilicită şi prejudiciabilă fiind fugit dintr-o şcoală sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotărâre judecătorească. După ce o perioadă de timp răspunsul jurisprudenţei a fost în sensul neangajării răspunderii părinţilor, poziţia a fost reapreciată. Astfel, dat fiind fundamentul larg al răspunderii părinţilor, legat de neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare, ei trebuie consideraţi răspunzători şi în acest caz;

- situaţia în care minorul săvârşeşte fapta ilicită pe timpul cât are o locuinţă în scopul desăvârşirii învătăturii, pregătirii profesionale ori determinată de faptul încadrării lui în muncă. Noua locuinţă a minorului poate fi considerată doar ca o locuinţă temporară care nu modifică starea de fapt iniţială, aceea a comunităţii de locuinţă cu părinţii. De aceea, şi în acest caz, părinţii trebuie consideraţi răspunzători în temeiul art. 1000 alin. 2 Cod civil;

- situaţia în care copilul minor săvârşeşte fapta ilicită fiind încredinţat unuia dintre părinţi. O perioadă de timp, s-a considerat că va fi ţinut răspunzător într-o asemenea ipoteză, numai părintele căruia minorul i-a fost încredinţat efectiv spre creştere şi educare. Ulterior, dat fiind că obligaţia de creştere şi educare revine în egală măsură ambilor părinţi, punctul de vedere menţionat a fost revizuit, considerându-s ecă ambii părinţi sunt responsabili pentru fapta ilicită a copilului lor minor.

4. EFECTELE RASPUNDERII

1) Dreptul la acţiune al celui prejudiciat. Persoana prejudiciată are următoarele posibilităţi de acţiune în justiţie, în vederea obţinerii reparării pagubei sale:

- să ceară despăgubirea de la ambii părinţi care răspund solidar faţă de acesta;

- să cheme în judecată doar pe unul dintre părinţi şi să solicite obligarea lui la plata întregii despăgubiri. Părintele care plăteşte are dreptul la o acţiune în regres faţă de celălalt părinte pentru jumătate (de principiu) din suma plătită efectiv;

- să cheme în judecată atât pe părinţi sau pe unul dintre aceştia, cât şi pe minor, în cazul în care cu privire la cel din urmă sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.

2) Obligaţia in solidum a părinţilor de a repara prejudiciul. In literatura de specialitate unii autori consideră că răspunderea părinţilor este solidară în raport cu copilul lor minor, iar alţii consideră ca aceasta este in solidum. Ultima opinie trebuie considerată corectă deoarece, solidaritatea prevăzută de art. 1003 Cod civil, nu se aplică şi acestui caz şi pentru că obligaţia in solidum este singura care justifică regresul total al părinţilor împotriva minorului dacă ei au achitat despăgubirea persoanei vătămate.

5. INLATURAREA RASPUNDERII PARINTILOR

1) Punerea problemei. Inlăturarea răspunderii părinţilor are loc atunci când nu sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii în raporturile dintre minor şi victimă, respectiv lipseşte prejudiciului, fapta nu are caracter ilicit sau prejudiciul s-a produs ca urmare a intervenţiei unei cauze străine – caz fortuit sau forţă majoră precum şi fapta unui terţ sau a victimei.

2) Inlăturarea prezumţiei de culpă a părinţilor. Potrivit alin. 5 al art. 1000 Cod civil, părinţii pot fi apăraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. In realitate, pertinenţa unei asemenea probe este condiţionată de concepţia adoptată cu privire la fundamentul răspunderii. Dacă ţinem seama că, în prezent, acesta rezidă în prezumţia de neîndeplinire a obligaţiei de creştere şi educare, atunci practic, proba imposibilităţii împiedicării faptei ilicite nu poate fi admisă decât dacă este vorba de fapta unei alte persoane sau de forţă majoră ori caz fortuit.