RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA

 CONSIDERATII GENERALE

1. REGLEMENTARE. TERMINOLOGIE. DOMENIU DE APLICARE

1) Reglementare şi terminologie. Răspunderea delictuală este în principal regelementată de art. 998- 1003 Cod civil. Diverse alte acte normative cuprind de asemenea, reglementări legate de răspunderea delictuală (Codul aerian din 30 decembrie 1953, Decretul nr. 31/1954, etc.).

Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligaţii care izvorăste dintr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă. Conform terminologiei tradiţionale, fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere se numeşte “delict” sau “cvasidelict”. In mod empatic, răspunderea care izvorăste din comiterea acestor fapte se cheamă răspundere delictuală..

2) Domeniul de aplicare. In toate situaţiile în care se cauzează un prejudiciu unei persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, se aplică regulile răspunderii delictuale. Prin excepţie, dacă neexecutarea obligaţiilor contractuale constituie o infracţiune, atunci răspunderea angajată se consideră că este de natură delictuală.

2. FELURILE RASPUNDERII DELICTUALE

1) Felurile răspunderii delictuale în doctrina juridică tradiţională.

I. Raportat la regelementarea cuprinsă în Codul cvil, se consideră că există următoarele forme de răspundere delictuală:

A. Răspunderea civilă delictuală directă sau pentru fapta proprie. Art. 998-999 Cod civil consacră regula de principiu, conform căreia obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat altuia revine direct şi nemijlocit autorului faptei ilicite;

B. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia sau răspunderea indirectă. In scopul protejării victimei împotriva eventualei insovabilităţi a victimei, Codul civil a instituit şi răspunderea indirectă, ca formă complementară de răspundere. Sunt asemenea forme de răspundere: răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 şi alin. 5 Cod civil) ; răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil), răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 şi 5 Cod civil);

C. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului. Uneori prejudiciile nu sunt cauzate de fapta unei persoane. De aceea, pentru apărarea intereselor celui vătămat, în situaţiile în care acesta nu ar putea dovedi că prejudiciul a fost cauzat prin fapta ilicită a unei persoane, a fost instituită răspunderea pentru lucruri, animale şi ruina edificiului care incumbă persoanei care are paza juridică a acestora şi este reglementată distinct de art. 1000 alin. 1, 1001 şi 1002 Cod civil.

II. După fundamentul său, răspunderea civilă delictuală poate fi de două feluri:

A. Răspundere delictuală subiectivă întemeiată pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie (reglementată de art. 998-999, 1000 alin. 2, 1000 alin. 4 Cod civil);

B. Răspunderea delictuală obiectivă, intemeiată pe ideea de garanţie sau pe ideea riscului (despre care se consideră că este reglementată de art. 1000 alin.3, 1000 alin.1 parte finală, 1001 şi 1002 Cod civil).

RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SUBIECTIVA

RASPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE. CONDITIILE GENERALE ALE RASPUNDERII DELICTUALE

1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE

1) Reglementare. Răspunderea civilă pentru fapta proprie este reglementată de art. 998-999 Cod civil, texte care instituie tototdată , principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită.

2) Condiţiile generale ale răspunderii. Din analiza textelor legale, literatura şi jurisprudenţa au dedus existenţa următoarelor elemente constitutive ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa (sau greşeala ori vinovăţia) autorului faptei ilicite, acest ultim element integrând şi capacitatea delictuală.

3) Proba condiţiilor răspunderii delictuale. Conform art. 1169 Cod civil, cel care pretinde ceva în justiţie trebuie să facă proba celor susţinute. In consecinţă, sarcina probei revine în cazul răspunderii delictuale persoanei vătămate prin fapta ilicită. Probaţiunea se realizează în condiţii obişnuite cu privire la condiţiile prejudiciului, faptei ilicite şi raportului de cauzalitate, toate având un caracter obiectiv. Proba culpei este mai dificil de realizat. De regulă, pentru dovada acestui element se recurge la prezumţiile simple, deduse din existenţa celorlalte condiţii ale răspunderii.

2. PREJUDICIUL

1) Noţiunea de prejudiciu. Importanţa sa. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane. In planul dreptului civil existenţa prejudiciului este indispensabilă pentru angajarea răspunderii delictuale. Astfel, oricât de condamanbilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral sau oricât de gravă ar fi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanţă dacă nu a creat un prejudiciu. Prejudiciul reprezintă condiţia esenţială pentru antrenarea răspunderii civile şi dă măsura, întinderea, acestei răspunderi.

2) Clasificări ale prejudiciilor:

A. După criteriul economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un conţinut economic şi pot fi evalute pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii nepatrimoniale (acelea care nu au conţinut economic, neputând fi evaluate în bani şi care rezultă din încălcările drepturilor personale fără conţinut conomic, cum sunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.);

B. După criteriul personalităţii: prejudicii cauzate direct persoanei umane şi prejudicii cauzate bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se subclasifică astfel: prejudicii cauzate personalităţii fizice sau prejudicii corporale (care rezultă din prejudiciile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale şi pot consta în dureri fizice – a căror reparare se numeşte pretium doloris, pierderea sau restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile

normale ale vieţii care se cheamă prejudiciu de agrement; atingerile aduse armoniei fizice şi înfăţişării unei persoane care se cheamă prejudiciu de agrement etc.); prejudicii cauzate personalităţii afective (durerile psihice determinate de moartea unei rude apropiate, moartea unui animal etc., care se cheamă şi pretium affectionis); prejudicii cauzate personalităţii sociale (care constau în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale precum onoarea, demnitatea, reputaţia, numele etc.).

C. După criteriul previzibilităţii: prejudicii previzibile (care au putut fi prevăzute în momentul săvârşirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau fi prevăzute la data săvârşirii faptei ilicite);

D. După momentul producerii lor: prejudicii instantanee (care se produc dintr-o dată) şi prejudcii succesive (care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp).

3) Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.

In toate cazurile de încălcare a unui drept subiectiv (cum sunt dreptul de proprietate, dreptul de întreţinere, dreptul la integritate fizică, onoare sau demnitate), răspunderea poate fi angajată pe temei delictual dacă a fost cauzat un prejudiciu. In literatura de specialitate s-a pus însă întrebarea dacă răspunderea ar putea fi angajată şi atunci când prejudiciul ar fi fost cauzat prin vătămarea unor simple interese rezultate dintr-o stare de fapt şi care nu corespund unor drepturi subiective. Răspunsul a fost afirmativ, dar condiţionat de două elemente: a. situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate şi b. să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral. Practica judiciară a acordat în aceste condiţii despăgubiri concubinei aflate în întreţinerea unei persoane decedate în urma unui accident, minorului aflat în întreţinerea de fapt a unei rude care nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta, întreţinătorul fiind victima unui accident.

4) Prejudiciul patrimonial. Pentru a obţine repararea prejudiciul este necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiţii:

A. Prejudiciul să fie cert. Un prejudiciu are acest caracter atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi totodată poate fi evaluat în prezent. Au acest caracter prejudiciile actuale şi cele viitoare şi sigure; prejudiciul viitor şi nesigur sau prejudiciul eventual au un caracter incert.

B. Prejudiciul să fie nereparat . In cazul în care prejudiciul a fost deja raparat, răspunderea civilă încetează. Pentru a se stabili caracterul reparat sau nereparat al prejudiciului, este necesar să distingem între următoarele ipoteze:

- atunci când persoana prejudiciată primeşte reparaţia integrală a prejudiciului de la una din persoanele obligate solidar sau in solidum la reparaţie, dreptul de creanţă se stinge prin executare;

- atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani cu intenţia de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani plătită de acesta are caracterul unei despăgubiri, astfel încât victima nu va mai putea cere autorului faptei ilicite repararea prejudiciului;

- atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani, cu intenţia de a face o liberalitate, această sumă de bani nu are caracterul unei despăgubiri iar victima se va putea îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru angajarea răspunderii sale;

- atunci când o terţă persoană plăteşte victimei o sumă de bani în temeiul unui raport juridic distinct de cel al răspunderii delictuale, este necesar să distingem între alte ipoteze:

a. dacă suma de bani este primită de victimă de la societatea de asigurări în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă încheiat de către autorul prejudiciului cu asigurătorul, această sumă are caracter de despăgubire iar victima nu va mai avea dreptul să se îndrepte împotriva autorului faptei ilicite; de asemenea, de regulă, nici societatea de asigurări nu are un drept de regres faţă de autorul prejudiciului pentru suma plătită persoanei păgubite (exceptând situaţii expres prevăzute de lege);

b. în situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de persoane, eventuala indemnizaţie primită de la societatea de asigurări nu are caracterul unei despăgubiri, astfel încât, victima se poate îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru a cere obligarea lui la repararea prejudiciului; prin excepţie, dacă despăgubirea nu acoperă prejudiciul decât parţial, pentru diferenţă, victima se poate îndrepta împotriva autorului prejudiciului;

c. în situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de bunuri ale acesteia, indemnizaţia plătită de către societatea de asigurări persoanei vătămate are caracterul unei despăgubiri, astfel încât autorul prejudiciului nu va putea fi obligat la repararea prejudiciului faţă de victimă; cu toate acestea, societatea de asigurări va beneficia de un drept de regres faţă de autorul faptei ilicite pentru suma plătită asiguratului; şi în acest caz trebuie recunoscut dreptul victimei de a se îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru diferenţă în cazul în care indemnizaţia de asigurare nu acoperă în întregime prejudiciul cauzat;

d. în situaţia în care victima beneficiază de pensie – de invaliditate sau de urmaş – persoana păgubită are dreptul să pretindă de la autorul faptei ilicite plata de despăgubiri numai în limita diferenţei de valoare între pensie şi valoarea integrală a pagubei;

5) Problema reparării prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor morale.

Posibilitatea reparării acestor prejudicii prin mijloace nepatrimoniale a fost unanim recunoscută chiar şi în perioada regimului comunist când a făcut obiectul unor reglementări specifice (art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) . Intrebarea care se pune însă în legătură cu daunele morale este aceea dacă ele pot fi reparate pe cale patrimonială, adică prin despăgubiri băneşti. Intr-o primă etapă (de la adoptarea Codului civil şi până în anul 1952) s-a considerat că este posibilă repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti, întrucât art. 998 şi 999 nu disting între natura prejudiciului. Ulterior, între anul 1952 (data apariţiei Deciziei de îndrumare nr. VII a plenului fostului Tribunal Suprem) şi Revoluţia din decembrie 1989, s-a considerat că este inadmisibilă acordarea de despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. După 22 decembrie 1989, practica judiciară, legislaţia în materie şi desigur doctrina au revenit la teza tradiţională a admiterii posibilităţii reparării daunelor morale prin despăgubiri băneşti. In ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, problema rămâne nerezolvată şi este lăsată la libera apreciere a instanţelor de judecată.

3. FAPTA ILICITA

1) Definiţie. Prin faptă ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.

2) Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite:

- are caracter obiectiv;

- reprezintă obiectivarea unui element psihic, subectiv;

- este contrară ordinii sociale.

3) Ilicitul civil. In cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legii sau regulilor de convieţuire socială, având ca efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice sau moralei.

4) Conţinutul faptelor ilicite. De regulă fapta ilicită constă în fapte de comisiune, adică în acţiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane (ex.: sustragerea, deteriorarea unui distrugerea unui bun, lovirea unei persoane etc.). Când normele legale impun unei persoane să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune, neiîndeplinirea acesteia reprezintă o faptă ilicită, care constă într-o omisiune.

5) Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv prin deturnarea sa de la scopul pentru care este recunoscut şi protejat şi reprezintă o sursă de răspundere civilă dacă a generat un prejudiciu.

4. RAPORTUL DE CAUZALITATE

1) Importanţa raportului de cauzalitate. Raportul de cauzalitate este o condiţie esenţială a răspunderii delictuale, dar totodată şi criteriul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei datorate victimei. Stabilirea raportului de cauzalitate este în multe situaţii uşor de realizat, legătura dintre faptă ilicită şi prejudiciu fiind evidentă. Alteori stabilirea raportului de cauzalitate este dificilă datorită complexului de împrejurări (condiţii şi cauze) care pot contribui la producerea prejudiciului. Pentru determinarea acestora s-au propus mai multe sisteme.

2) Sisteme propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate:

A. Sistemul echivalenţei condiţiilor sau condiţiei sine qua non. Conform acestuia, toate faptele în lipsa cărora prejudiciul final nu ar fi survenit au aceeaşi valoare cauzală şi trebuie reţinute ca echivalente. Sistemul este criticat pentru că lărgeşte excesiv sfera persoanelor răspunzătoare.

B. Sistemul cauzei proxime. Conform acestui sistem, trebuie reţinută drept cauză a prejudiciului numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară producerii acestuia, apreciindu-se că în lipsa ei, chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi produs. Concepţia a fost criticată deoarece uneori cauza proximă este de minimă importanţă în raport cu un alt eveniment din lanţul cauzal care poate să fie sursa esenţială a prejudiciului.

C. Sistemul cauzei adecvate, potrivit căruia, dintre condiţiile prejudiciului trebuie reţinute ca şi cauze numai acele fapte sau împrejurări anterioare care, în mod normal, conform experienţei umane, produc asemenea prejudicii sau consecinţe, având un caracter previzibil. Astfel, trebuie înlăturate din câmpul cauzal acele fapte care, numai accidental, au determinat producerea prejudiciului.Criticile aduse uneori acestui sistem sunt legate de criteriul după care se poate realiza determinarea caracterul tipic sau netipic al unei anumite condiţii în raport cu prejudiciul cauzat. Intre aceste criterii s-a propus atât acela al previzibilităţii subiective cât şi cel al previzibilităţii obiective.

D. Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. Din sinteza sistemelor de mai sus a rezultat concepţia specifică celui din urmă. Se consideră că între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, ci şi condiţiile cauzale, fapte care au făcut posibilă acţiunea cauză sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. Astfel se explică în planul dreptului antrenarea răspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor şi tăinuitorilor.

5. CULPA SAU GRESEALA

1) Culpa – condiţie a răspundeii delictuale. Textele art. 998-999 Cod civil instituie principiul răspunderii bazată pe culpa. In cazul răspunderii subiective, elementul culpă este indispensabil pentru ca victima să poată pretinde de la autorul faptei ilicite repararea prejudiciului. Cu toate acestea, condiţia culpei poate să lipsească în cazurile de răspundere obiectivă, cum ar fi răspunderea pentru lucruri. Aşadar, domeniul specific culpei este cel al răspunderii subiective pentru fapta proprie.

2) Terminologie. Textele Codului civil folosesc pentru aceeaşi relitate subiectivă mai mulţi termeni: greşeală, neglijenţă, imprudenţă şi mai ales culpă. In literatura de specialitate s-au propus mai multe denumiri care să aibă un caracter uniform şi să poată desemna cu precizie latura subiectivă a răspunderii civile. Cea mai uzitată denumire este aceea de vinovăţie, menită să confere unitate delictului civil şi celui penal. Cu toate acestea, este preferabilă folosirea termenului de culpă, devenit tradiţional în dreptul civil.

3) Definiţia şi elementele culpei. Culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte. Elementele culpei se consideră că sunt:

- un element intelectiv, care constă în reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a faptei sale şi în prevederea sau cel puţin în posibilitatea de prevedere a urmărilor faptei pe care o săvârşeşte sau urmează să o săvârşească; culpa presupune un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptelor şi urmărilor eventuale ale acestora;

- un element volitiv, în care se concretizează procesul psihic de deliberare şi de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană; procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia, iar procesul deliberativ trebuie să aibă loc în condiţii libere, presupunând posibilitatea de a alege între licit şi ilicit.

4) Formele culpei. Din analiza art. 998-999 Cod civil se deduce că există o culpă intenţională şi una neintenţională. Dacă ne raportăm şi la prevederile art. 19 din Codul penal, atunci putem reţine că formele culpei sunt următoarele: dolul direct sau intenţia directă, existentă atunci când autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi totodată prevede şi doreşte producerea consecinţelor sale;. dolul indirect sau intenţia indirectă, existentă când făptuitorul prevede caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudenţa, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod uşuratic, că ele nu se vor produce; neglijenţa, când făptuitorul nu îşi dă sema de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

Distincţia între diversele forme ale culpei nu are nici o semnificaţie în planul răspunderii delictuale, repararea prejudiciului nedepinzând de forma culpei şi nici de gravitatea acesteia. Prin excepţie, forma culpei are semnificaţie în situaţia în care la producerea prejudiciului au contribuit mai multe persoane. După repararea prejudiciului, solidaritatea acestora nu se mai menţine, astfel încât la desocotirea între debitori, se va ţine seama de contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului.

5) Gradele culpei. In dreptul civil civil se face distincţie între:

- culpa gravă (culpa lata), adică acea culpă de care nu s-ar putea face vinovat nici omul cel mai mărginit,

- culpa uşoară (culpa levis), adică acea culpă pe care nu ar fi săvârşit-o un “bun părinte de familie”, adică un om cu o diligenţă normală;

- culpa foarte uşoară (culpa levissima), adică aceea care ar fi putut fi evitată numai de un excelent părinte de familie, adică cel mai diligentă persoană.

Nici gradele culpei nu au importanţă în privinţa antrenării răspunderii civile decât în situaţii de excepţie (ex. în cazul în care părţile unui contract convin asupra unor clauze de nerăspundere definite în funcţie de gradul culpei, pentru a stabili întinderea reparaţiei prejudiciului în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat din culpa comună a făptuitorului şi a victimei).

5) Stabilirea culpei. Criterii. Uneori, stabilirea culpei nu este o chestiune dificilă şi se poate deduce cu uşurinţă din existenţa celorlalte elemente ale răspunderii. In anumite situaţii, mai ales în cazul culpei neintenţionale, stabilirea vinovăţiei autorului prejudiciului devine dificilă. Pentru a stabili coordonatele răspunderii s-au conturat trei puncte de vedere:

1. criteriul subiectiv, conform căruia, pentru determinarea culpei trebuie să se ţină seama de  însuşirile şi capacitatea fiecărei persoane - vârstă, sex, nivel de instruire, caracter, temperament, pentru a se putea determina posibilitatea acesteia de a prevedea urmările faptei sale;

2. criteriul obiectiv, conform căruia este în culpă persoana care nu a dat dovadă de prudenţa şi diligenţa cu care ar fi lucrat, în acele împrejurări, un tip uman abstract, cu capacitate medie, normală, apreciată în funcţie de nivelul general al răspunderii sociale;

3. criteriul intermediar, conform căruia aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, adică prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează cu grijă faţă de interesele societăţii şi ale semenilor săi şi care s-ar fi aflat în aceleaşi împrejurări exterioare cu autorul faptei. Acest criteriu trebuie însă completat cu elemente sau circumstanţe concrete cum sunt: infirmităţile fizice grave, condiţiile specifice de timp şi loc în care se acţionează, felul activităţii în cursul căreia a intervenit fapta păgubitoare.

6) Capacitatea delictuală. Pentru existenţa culpei este necesară existenţa discernământului. Discernământul este prezent, cel puţin prezumtiv, la persoanele cu capacitate delictuală.

Capacitatea delictuală este capacitatea de a răspunde pentru faptele juridice ilicite şi nu se confundă cu capacitatea de exerciţiu care se referă la încheierea de acte juridice.

Conform art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru faptele lor ilicite decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ. In consecinţă, textul instituie o prezumţie relativă a lipsei de discernământ pentru persoanele care nu au împlinit 14 ani şi una relativă a existenţei sale pentru persoanele care au depăşit această vârstă.

In ce priveşte bolnavii psihic trebuie să se distingă între bolnavii puşi sub interdicţie şi cei nepuşi sub interdicţie, prima categorie fiind asimilată minorilor sub 14 ani iar cealeilalte i se aplică una din cele două prezumţii, după cum autorul a împlinit sau nu 14 ani.

Este posibil şi ca lipsa discernământului să se datoreze unei situaţii accidentale, cum ar fi beţia sau hipnoza. In aceste cazuri autorul poate fi exonerat de răsoundere dacă acea stare de lipsă a discernământului nu şi-a cauzat-o el însuşi.

În cazul lipsei capacităţii delictuale, victima nu va putea obţine obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia. Cu toate acestea, în jurisprudenţa relativ recentă s-a decis, pentru raţiuni de echitate, că este posibilă obligarea autorului la repararea prejudiciului dacă acesta are posibilitatea materială să facă aceasta şi dacă nu există nici o altă posibilitate de reparare a prejudicului.

6. CONSIDERATII CU PRIVIRE LA RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A PERSOANEI JURIDICE

1) Condiţiile răspunderii. Reglementare. Răspunderea persoanei juridice poate să fie atât directă (când sunt întrunite condiţiile art. 998-999 Cod civil) cât şi indirectă (răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor săi reglementată de 1000 alin. 3 Cod civil). Răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice (ca formă de răspundere directă) este reglementată şi de Decretul nr. 31/1954, de Ordonanţa nr. 26/2000 pentru asociaţii şi fundaţii şi rezultă din întreaga economie a Legii nr. 31/1990 pentru societăţile comerciale. Reglementările menţionate sunt tributare teoriei organiciste, potrivit căreia fiinţa persoanei juridice se exprimă prin organele sale.

2) Domeniul de aplicare. In concepţia legiuitorului român, bazată pe o ficţiune juridică, fapta organului de conducere a persoanei juridice este fapta însăşi a persoanei juridice, exprimând voinţa acesteia. Legea (art. 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954) limitează angajarea răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie la acele ipoteze în care faptele ilicite au fost comise de organele sale cu prilejul şi în timpul îndeplinirii funcţiilor lor. În literatura şi practica de specialitate, conexiunea faptei ilicite cu funcţia încredinţată este interpretată în sens extensiv, fiind suficient ca cea din urmă să reprezinte condiţia necesară pentru producerea prejudiciului sau înlesnirea producerii sale. In aambele situaţii, este necesar ca victima să nu fi ştiut că autorul

acţionează în afara funcţiilor ce i-au fost încredinţate.

3) Răspunderea proprie a persoanelor fizice din componenţa organului persoanei juridice.

In cazul stabilirii răspunderii persoanei juridice suntem de fapt în prezenţa a două raporturi juridice de răspundere: un raport presupune răspunderea directă a persoanei juridice, iar cel de-al doilea- răspunderea persoanei fizice din componenţa organului persoanei juridice pentru fapta proprie. Temeiul ambelor răspunderi este art. 998-999 Cod civil. Victima faptei ilicite poate chema în judecată atât persoana fizică cât şi persoana juridică sau numai pe una dintre acestea. Dacă repararea prejudiciului a fost făcută doar de către persoana juridică, atunci aceasta va avea şi un drept de regres faţă de persoana fizică vinovată de producerea prejudiciului. Persoanele fizice care alcătuiesc organul persoanei juridice răspund solidar inclusiv faţă de persoana juridică.