FAPTELE JURIDICE LICITE

1. IMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

1) Consideraţii preliminare. Imbogăţirea fără justă cauză nu este expres reglementată de Codul civil şi nici de vreun alt act normativ. Cu toate acestea, în Codul civil există mai multe reglementări care reprezintă o aplicaţie practică a ideii de îmbogăţire fără justă cauză: art. 484 Cod civil (obligaţia proprietarului fructelor de a remunera pe cel care a suportat costurile producerii fructelor), art. 493 Cod civil (obligaţia proprietarului terenului care a dobândit prin accesiune o construcţie sau o altă lucrare ridicată pe terenul său, de a-l despăgubi pe constructor), etc.

2) Definiţie. Imbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane, denumită îmbogăţit, prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, denumită însărăcit, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic.

Din faptul juridic menţionat se naşte un raport juridic, în temeiul căruia creditorul (însărăcitul) are dreptul să pretindă debitorului (îmbogăţit) restituirea valorii cu care s-a îmbogăţit, la nevoie prin acţiunea numită de in rem verso.

3) Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru a fi în prezenţa faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, este necesar să fie întrunite cumulativ mai multe condiţii. Unele dintre acestea au un conţinut material (condiţii materiale), celelalte, au un conţinut juridic (condiţii juridice).

A. Condiţiile materiale:

a. Să existe o îmbogăţire a pârâtului (care poate să constea în dobândirea unui bun sau a unei creanţe, după cum poate să se materializeze în evitarea unei cheltuieli care ar fi fost obligatorii);

b. Să existe o însărăcire a reclamantului (care poate să constea în ieşirea efectivă din patrimoniul său a unei creanţe sau a unui bun, după cum poate să presupună neremunerarea unei activităţi prestate în folosul îmbogăţitului);

c. Între îmbogăţire şi însărăcire să existe o corelaţie. Nu este necesar ca această corelaţie să fie înţeleasă în sensul că îmbogăţirea ar reprezenta cauza însărăcirii, ci este necesar ca ambele fenomene juridice să aibă ca sursă acelaşi fapt juridic, adică o cauză comună;

B. Condiţiile juridice:

a. Îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de o cauză justă. Lipsa unei cauze juste echivalează cu existenţa unui temei juridic cum sunt: legea, un act juridic valabil, uzucapiunea, hotărârea judecătorească, etc.

b. Îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă. Fundamentul restituirii rezultă din îndatorirea generală de a nu ne îmbogăţi în dauna unei alte persoane. Atunci când îmbogăţirea se datorează şi relei-credinţe a îmbogăţitului, nu mai suntem în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, ci a unei fapte ilicite iar despăgubirea se va acorda în temeiul răspunderii civile delictuale;

c. Însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. Se consideră că actio de in rem verso are un caracter subsidiar şi că ea nu poate fi exercitată decât în lipsa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. Dacă reclamantul are la dispoziţie acţiunea întemeiată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii (deci şi al celorlalte fapte licite decât îmbogăţirea fără justă cauză), acţiunea nu poate fi admisă. De asemenea, acţiunea este inadmisibilă şi atunci când pârâtul a avut la dispoziţie o altă acţiune, dar aceasta s-a prescris.

4) Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Se aplică regula restituirii în natură, iar atunci când aceasta este inaplicabilă, restituirea se va realiza prin echivalent bănesc. Indiferent de modalitatea concretă de restituire, ea cunoaşte o dublă limită:

a. îmbogăţitul are obligaţia de a restitui doar valoarea cu care s-a îmbogăţit, chiar dacă îmbogăţirea sa este superioară;

b. însărăcitul are dreptul de a cere doar restituirea valorii cu care a fost însărăcit, chiar dacă îmbogăţirea depăşeşte această limită.

            Cele două limite implică faptul că îmbogăţitul va trebui să restituie însărăcitului cea mai mică valoare dintre cele două: cea a îmbogăţirii şi cea a însărăcirii.

Această dublă limită a restituirii nu este aplicabilă în ipoteza în care îmbogăţitul este de rea-credinţă. In această ipoteză, se vor aplica regulile răspunderii delictuale şi deci principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.

In cazul îmbogăţirii fără justă cauză, legat de aceleaşi despăgubiri se consideră că, pentru evaluarea îmbogăţirii şi a însărăcirii se va ţine seama de momentul întroducerii acţiunii în justiţie şi nu de acela al producerii faptului licit. Se consideră că acest tip de evaluare constituie o excepţie de la principiul nominalismului monetar şi în consecinţă, o aplicarea a impreviziunii monetare. Dacă în momentul introducerii acţiunii, îmbogăţirea nu mai există (chiar dacă ea a existat anterior) – spre exemplu pentru că bunul a pierit datorită unui caz de forţă majoră – actio de in rem verso va fi respinsă.

5) Prescripţia dreptului la acţiune. Conform art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de trei ani începe să curgă de la data la care însărăcitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât îmbogăţirea cât şi pe îmbogăţit. S-a apreciat însă, că nu începe să curgă prescripţia atât timp cât constructorul se află în posesia construcţiei edificată pe terenul altuia (în cazul accesiunii) sau atât timp cât chiriaşul foloseşte investiţiile făcute în locuinţa închiriată, întrucât prescripţia extinctivă reprezintă o sancţiune pentru creditorul pasiv, or, în aceste cazuri, cât timp creditorul (însărăcitul) are în posesia şi folosinţa sa bunul, el nu are interesul de a acţiona împotriva debitorului său (îmbogăţitul), deci nu se poate constata pasivitatea sa în realizarea dreptului de creanţă.