EFECTELE CONTRACTULUI

Efectele contractului sunt guvernate de două principii generale:

- principiul forţei obligatorii a contractului, şi

- principiul relativităţii efectelor contractului.

I. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTELOR

1. ENUNŢAREA PRINCIPIULUI. FUNDAMENT ŞI CONSECINŢE

1) Principiul forţei obligatorii a contractului. Conform art.969, al.1, C.civ. “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Această prevedere reprezintă consacrarea legală a principiului conform căruia contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să îl respecte întocmai (pacta sunt servanda).

2) Forţa obligatorie a contractului produce următoarele consecinţe între părţile contractante:

- obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul - executarea trebuie să aibă loc în condiţiile şi termenele stabilite de părţi;

- irevocabilitatea pe cale unilaterală a contractului - contractele, nu pot fi revocate ca efect al voinţei unei singure părţi, ci doar printr-o manifestare de voinţă simetrică încheierii contractului, dar contrară acesteia – motiv pentru care se vorbeşte de simetria în contracte; revocarea prin consimţământ mutual reprezintă de fapt un nou contract prin care se desface contractul încheiat anterior între aceleaşi părţi; de regulă revocarea contractului produce efecte numai pentru viitor.

Revocarea unilaterală a contractului, ca excepţie de la regula simetriei, este posibilă numai dacă părţile au prevăzut expres această posibilitate în contract, precum şi atunci când legea permite o astfel de revocare (ex. contractele încheiate pe durată nedeterminată cu executare succesivă, dar şi de anumite contracte încheiate pe durată determinată - cum ar fi închirierea de lociunţe, a cărui reglementare specială permite revocarea unilaterală făcută de locatar cu un previz de 60 de zile  sau contractul de mandat).

Uneori, încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc şi forţat, adică împotriva voinţei părţilor. Un asemenea caz este acela al contractelor intuitu personae, care încetează ca efect al decesului contractantului vizat la încheierea contractului.

- executarea cu bună credinţă a contractului. - convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, ceea ce implică următoarele obligaţii care revin părţilor contractante: obligaţia de loialitate - de informare reciprocă pe toată durata executării contractului - şi obligaţia de cooperare - fiecare parte trebuie să se comporte în aşa încât sâ nu impună celeilalte părţi efectuarea unor cheltuieli inutile.

3) Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul implică obligaţia judecătorului competent de a soluţiona orice litigiu legat de contract ţinând seama de stipulaţiile contractuale şi neputându-le modifica. Interpretarea contractului de către instanţa de judecată trebuie să ţină seama de următoarelor reguli:

a) reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante

- interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante şi nu după înţelesul literal al termenilor, sau, cu alte cuvinte, voinţa reală a părţilor are prioritate faţă de cea aparentă (art. 977 Cod civil)

b) reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii:

- când o clauză este primitoare de două înţelesuri, se va interpreta în sensul în care poate avea un efect şi nu în acela care ar duce la înlăturarea ei (art. 978 Cod civil);

- termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul în care rezultă din natura contractului (art. 979 Cod civil);

- clauzele îndoielnice se interpretează după obiceiul locului încheierii contractului (art. 980 Cod civil);

- atunci când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului (art. 983 Cod civil);

- oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care părţile s-au obligat (art. 984 Cod civil);

- atunci când în contract se dă un exemplu pentru explicarea obligaţiilor, nu se restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat (art. 985 Cod civil).

c) reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul:

- clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt stabilite expres de părţile contractante (art. 981 Cod civil);

- contractele obligă părţile nu numai la ceea ce este expres stipulat, ci la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 Cod civil).

e. Impreviziunea în contracte. De obicei părţile contractante se obligă ţinând seama de conjunctura economică din momentul încheierii contractului. Se pune întrebarea dacă în cazul contractelor cu executare succesivă şi a celor afectate de un termen suspensiv este posibilă adaptarea prestaţiilor în funcţie de fluctuaţiile monetare generate de conjunctura economică, concretizate în fenomene de inflaţie sau deflaţie.

Impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una din părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, determinat de fluctuaţiile monetare, care cel mai adesea constau într-o inflaţie deschisă sau galopantă. Trebuie precizat că problema impreviziunii este de ordin economic şi financiar şi că ea poate fi pusă numai cu privire la obligaţiile izvorâte din contracte cu titlu oneros. Atunci când cauza dezechilibului prestaţiilor este de altă natură, nu suntem în prezenţa impreviziunii.

Prin acordul lor de voinţă părţile contractante pot să corecteze dezechilibrul contractual cauzat de fluctuaţia monetară. De asemenea, părţile pot anticipa un asemenea dezechilibru şi stipula o clauză contractuală a cărei funcţie să fie aceea de a opera în cazul producerii dezechilibrului (clauză de indexare). Mai este posibilă şi stipularea unor clauze de revizuire a contractului, clauze care obligă parţile ca la anumite intervale de timp să revadă şi să reajusteze dacă este cazul, prestaţiile lor, ţinând seama de schimbările economice. Spre deosebire de clauzele de indexare, care operează automat, clauzele de revizuire generează o obligaţie de renegociere a unor elemente contractuale.

Legiuitorul poate interveni de asemenea prin norme imperative asupra contractului, putând dispune readaptarea contractelor şi procedând la indexarea sau reevaluarea prestaţiilor, chiar şi în cazul impreviziunii.

Se pune însă întrebarea dacă în lipsa unei prevederi legale sau a unei stipulaţii contractuale, precum şi în lipsa unei convenţii de reevaluare, instanţele de judecată ar putea fi îndreptăţite să modifice contractul în sensul revizuirii şi adaptării sale la noile circumstanţele economice. In susţinerea unui răspuns afirmativ s-au invocat mai multe argumente, între care ideea că părţile au înţeles să se oblige raportat la situaţia din momentul contractului, că a profita de impreviziune este inechitabil, că neadaptarea prestaţiilor ar reprezenta o îmbogăţire fără just temei a creditorului, etc. In opinia majoritară însă, oglindită în mare parte de jurisprudenţă, teza revizuirii contractelor pentru impreviziune este respinsă. Argumentele principale sunt legate de faptul că fluctuaţia preţurilor este un fenomen care ţine de esenţa vieţii economice, precum şi  de forţa obligatorie a contractului. Urmarea respingerii acestei teze este aplicarea principiului nominalismului monetar, conform căruia, în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne beschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadenţa datoriei. Cu titlu de excepţie însă, se admite că în anumite contracte este necesară aplicarea impreviziunii. Sunt avute în vedere anumite contracte cu executare succesivă (cum ar fi contractul de închiriere – reevaluarea chiriei, în cazul în care contractul a fost încheiat pentru o perioadă mai îndelungată, precum şi contractele care generează “datorii de valoare” (obligaţii al căror obiect îl constituie valori exprimate în sume de bani, sume care sunt însă supuse modificării atunci când datorită fluctuaţiilor monetare sumele respective de bani nu mai reprezintă valorile respective – cum ar fi obligaţia contractuală de întreţinere).

II. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

1. PRINCIPIUL RECIPROCITĂŢII ŞI INTERDEPENDENŢEI OBLIGAŢIILOR PĂRŢILOR ÎN CONTRACTELE SINALAGMATICE

Obligaţiile părţilor au în contractele sinalagmatice un caracter reciproc şi interdependent, care permite circumstanţierea următoarelor efecte speciale:

- excepţia de neexecutare a contractului - orice parte contractantă are dreptul să refuze a-şi executa obligaţia cât timp cealaltă parte nu şi-a executat obligaţiile, pe motiv că în astfel de contracte obligaţiile trebuie să fie executate simultan, cu excepţia cazurilor în care natura acestora sau voinţa părţilor instituie o excepţie de la această regulă;

- rezoluţiunea contractului - dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să solicite desfiinţarea contractului.

- suportarea riscurilor contractuale - dacă un eveniment independent de voinţa părţilor împiedică executarea obligaţiilor uneia dintre părţi, contractul încetează – se pune problema dacă cealaltă  parte va fi sau nu exonerată de obligaţiile sale.

2. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI

1) Noţiune. Temei juridic. Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc juridic de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalgmatic în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Ea constă în posibilitatea, considerată legitimă, de a refuza executarea obligaţiei contractuale dacă sunt întrunite toate condiţiile pentru invocarea  excepţiei.. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul poate refuza predarea bunului cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul.

Excepţia de neexecutare nu este reglementată expres de Codul civil, ci doar sub forma unor aplicaţii practice.

2) Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sunt următoarele:

- obligaţiile reciproce ale părţilor să îşi aibă izvorul în acelaşi contract;

- să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar şi parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare, respectiv, acesta să nu-l fi împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţiile;

- raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale sau obligaţiile ambelor părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei.

În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă, adică fără intervenţia instanţei de judecată şi fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi.

3) Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea obligativitatea executării prestaţiilor celui care o invocă, asemănător situaţiei în care acesta ar beneficia de un termen suspensiv. Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract (cum ar fi creditorii celeilalte părţi care folosesc acţiunea oblică). Ea nu poate fi însă opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv (cum ar fi dreptul terţului beneficiar, în cazul stipulaţiei pentru altul).

            Excepţia de neexecutare având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea care are dreptul de a refuza executarea obligaţillor sale, nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor pe care le datorează celeilalte părţi.

4) Calificarea juridică. Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de apărare a părţii care o invocă şi totodată un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru ca aceasta să îşi execute obligaţia, având în vedere că doreşte contraprestaţia la care are dreptul prin contract.

3. REZOLUŢIUNEA CONTRACTULUI

1) Noţiune. Reglementare. Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată, la cererea uneia din părţi, pentru motivul că cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile la care s-a îndatorat. Desfiinţarea contractului are loc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Rezoluţiunea este reglementată în art. 1020-1021 Cod civil (norme cu caracter supletiv), care se completează cu prevederi speciale aplicabile anumitor contracte.

2) Felurile rezoluţiunii. Din analiza textelor legale rezultă că regula o constituie rezoluţiunea judiciară (care trebuie pronunţată de instanţa de judecată). Normele care reglementează rezoluţiunea judiciară fiind supletive, este posibil ca părţile să prevadă în contract, prin clauze exprese, că rezoluţiunea poate avea loc pe cale convenţională.

3) Pentru a opera rezoluţiunea judiciară, respectiv pentru a fi admisă acţiunea în rezoluţiune, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:

- una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile contractuale; neexecutarea totală va determina întotdeauna pronunţarea rezoluţiunii; neexecutarea parţială determină rezoluţiunea numai în cazul în care partea din obligaţie neexecutată poate fi considerată ca fiind esenţială la încheierea contractului. Rezoluţiunea este admisibilă şi în cazul neexecutării cprespunzătoare, dacă viciile prestaţiei sunt importante, precum şi în cazul întârzierii în executarea obligaţiilor, mai ales când creditorul nu mai are nici un interes să primească prestaţia de la debitor.

- neexecutarea trebuie să se datoreze culpei pârâtului. In cazul în care neexecutarea este consecinţa unor împrejurări neimputabile celeilalte părţi, se pune problema încetării contractului datorită imposibilităţii fortuite de executare şi a riscurilor contractuale, dar nu a rezoluţiunii.

In cazul în care sunt întrunite condiţiile menţionate, creditorul obligaţiei neexecutate beneficiază de un drept de opţiune între a cere rezoluţiunea contractului sau executarea silită a debitorului.

In literatura de specialitate, alături de cele două condiţii enumerate anterior, se vorbeşte şi de cerinţa punerii în întârziere a debitorului.

4) Rezoluţiunea convenţională. Contractele pot cuprinde clauze exprese prin care părţile stipulează rezoluţinea contractului în caz de neexecutare a obligaţiilor, încercând să limiteze sau să înlăture intervenţia instanţei de judecată în pronunţarea rezoluţiunii. Aceste clauze poartă denumirea de pacte comisorii exprese.

In literatura de specialitate sunt menţionate patru tipuri de pacte comisorii:

- pactul comisoriu expres de gradul I - este clauza contractuală prin care părţile stipulează că în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din părţi, contractul va fi rezolvit. Includerea într-un contract a acestei clauze este de cele mai multe ori inutilă întrucât reia precederile art.1020 C.civ., rezoluţiunea rămânând exclusiv judiciară. Totuşi, în cazul contractelor în cadrul cărora rezoluţiunea nu este prevăzută de lege sau este prevăzută restrictiv, stipulatea acestei clauze este eficientă (de ex. în cazul contractului de rentă viageră).

- pactul comisoriu expres de gradul II - este clauza prin care părţile stabilesc că în cazul în care o parte nu va executa obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze unilateral contractul; rezoluiţiunea va opera în acest caz în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, emisă de partea îndreptăţită; debitorul va putea însă să-şi execute obligaţiile până în momentul punerii în întârziere, evitând astfel rezoluţiunea; instanţa nu va putea acorda nici u termen de graţie.

- pactul comisoriu expres de gradul III – este clauza prin care se prevede că în cazul în care o parte nu va executa obligaţiile sale până la un anumit termen, contractul este rezolvit de plin drept; instanţa de judecată nu va putea acorda termen de graţie şi nici să se pronunţe cu privire la oportunitatea rezoluţiunii; este însă necesar ca debitorul să fi fost pus în întârziere.

- pactul comisoriu expres de gradul IV - este clauza contractuală prin care părţile prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor contractul se desfiintează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului şi fără intervenţia instanţei de judecată; ajungerea la termen a obligaţiei neexecutate are ca efecte rezoluţiunea de plin drept a contractului, în cazul în care creditorul doreşte acest lucru (el poate opta pentru realizarea pe cale silită a dreptului său de creanţă)

5) Atât în cazul rezoluţiunii judiciare cât şi în cazul rezoluţiunii convenţionale, efectele desfiinţării contractului sunt identice, ele având caracter retroactiv (operând atât pentru trecut -ex tunc, cât şi pentru viitor - ex nunc). Intre părţi rezoluţiunea contractului are ca efect încetarea raportului contractual, iar în cazul în care părţile au executat anumite prestaţii, acestea vor trebui restituite (conform principiului restitutio in integrum) în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau plăţii nedatorate. Faţă de terţi, de principiu, rezoluţiunea desfiinţează toate drepturile consimţite în favoarea acestora de către dobânditorul prestaţiei, care a format obiectul contractului rezolvit (resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis). De la ambele principii expuse anterior există mai multe excepţii, cum ar fi: invocarea prevederile art. 1909 al 1 C.civ. privind efectele posesiei de bună credinţă aspura bunurilor mobile; invocarea de către terţ a principiului error communis facit jus, etc.

In cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, desfiinţarea pentru neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi se numeşte reziliere. Aceasta are ca efecte desfiinţarea contractului numai pentru viitor. Condiţiile în care operează rezilierea sunt identice cu cele ale rezoluţiunii.

6) Asemănări şi deosebiri între rezoluţiune şi nulitate.

Asemănări:

-         desfiinţează actul juridic atât pentru trecut, cât şi pentru viitor

-         aceleaşi principii guvernează efectele ambelor cauze de inficacitate, atât între părţile contractante, cât şi faţă de terţi

Deosebiri:

-         în principiu, rezoluţiunea este o cauză de ineficacitate care se aplică doar contractelor sinalagmatice, în timp ce nulitatea se aplică tuturor actelor juridice civile;

-         cauza rezoluţiunii constă întotdeauna în neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante, în timp ce nulitatea se datorează nerespectării condiţiilor de validitate a actului juridic;

-         - cauzele rezoluţiunii sunt, prin natura lor, ulterioare încheierii valabile a contractului, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna originare, adică anterioare sau concomitente cu încheierea actului juridic;

-         În caz de rezoluţiune, răspunderea părţii contractante culpabile este o răspundere contractuală, în timp ce în cazul nulităţii, dacă una dintre părţile actului juridic nul a cauzat ceilalte părţi un prejudiciu, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

4. RISCURILE CONTRACTULUI

1) Punerea problemei. In cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz fortuit sau de forţă majoră, obligaţiile contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor este doar suspendată când imposibilitatea are un caracter temporar.

In cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când survine un caz de forţă majoră. In cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se aplică regula conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii, datorită forţei majore, nu mai poate fi executată. Acest lucru înseamnă că partea respectivă, nemaiputând să îşi execute obligaţia, chiar dacă nu are nici o culpă, nu va putea pretinde contraprestaţia care i se datorează de către cealaltă parte sau dacă a primit deja prestaţia respectivă, va trebui să o restituie. Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat este posibilă reducerea corespunzătoare şi proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi sau, atunci când ceea ce ar putea fi executat nu mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în întregime a contractului.

2) Principii. In contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem între riscul imposibilităţii de executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori) şi riscul pieirii fortuite a bunului căruia i se aplică regula conform căreia riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de catre proprietarul bunului din momentul producerii riscului (res perit domino). Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă necesare mai multe distincţii:

- în cazul contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert chiar în momentul realizării acordului de voinţe, riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către proprietar, chiar dacă obligaţia de predare a bunului nu a fost executată de către înstrăinător (conform art. 971 şi 1295 al.1 Cod civil). Prin excepţie, atunci când înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul pieirii fortuite va fi suportat de către înstrăinător (mai puţin în situaţia în care acesta probează că lucrul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat în paza dobânditorului);

- în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului (cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul proprietăţii se realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare, cântărire, sau a contractelor solemne, când transferul proprietăţii se realizează doar când acordul de voinţe ia forma prevăzută ca şi condiţie de validitate a contractului etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către înstrăinător, până în momentul când se realizează transferul dreptului de proprietate. In plus, mai trebuie reţinut că, în cazul pieirii fortuite a unor bunuri de gen, contractul nu va înceta, înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri de gen de aceeaşi calitate şi cantitate cu cele promise;

- în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie, regula este că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului, va fi suportat de persoana care după regulile incidente modalităţilor obligaţiilor are calitatea de proprietar actual al bunului. In cazul condiţiei suspensive, riscul va fi suportat de către înstrăinător până în momentul împlinirii condiţiei iar în cazul condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor până în momentul împlinirii condiţiei. In concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către partea care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.