|
Caracterizarea generală a dreptului civil
În literatura de specialitate există mai multe definiţii ale dreptului civil, ca ramură a sistemului dreptului român.
1.1 Noţiunea dreptului civil
Definiţie: Dreptul civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Această definiţie face referire la trei elemente de bază:
1) conţinutul dreptului civil;
2) obiectul dreptului civil;
3) subiectele (părţile) raportului de drept civil.
1) Conţinutul dreptului civil se referă la ansamblul normelor juridice, grupate pe categorii, fiind ordonate în instituţii ale dreptului civil, şi anume:
a) raportul juridic;
b) actul juridic civil;
c) prescripţia extinctivă;
d) subiectele dreptului civil (persoane fizice şi persoane juridice);
e) drepturile reale (patrimoniul şi drepturile patrimoniale);
f) obligaţiile civile (teoria generală a obligaţiilor);
g) contractele civile speciale;
h) moştenirea (succesiunile);
i) dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială):
2) Obiectul dreptului civil cuprinde raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale care se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice. Deci, sunt două categorii de raporturi juridice civile:
a) raporturi juridice civile patrimoniale (evaluabile în bani);
b) raporturi juridice civile nepatrimoniale (neevaluabile în bani).
În primul caz, putem lua ca exemplu raportul născut din contractul de vânzare-cumpărare. Raportul juridic nepatrimonial sau raportul juridic personal nepatrimonial este raportul juridic ce are în conţinutul său dreptul la nume sau denumire.
3) Subiectele (părţile) raportului de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
Ele se află în poziţie de egalitate juridică, indiferent de natura raporturilor (patrimoniale sau extrapatrimoniale), în sensul că nici una dintre părţi nu se subordonează celeilalte. Această egalitate este numai de ordin juridic şi nu neapărat şi economic.
1.2 Rolul dreptului civil
Dreptul civil, ca ramură a sistemului de drept românesc, contribuie prin normele sale, la ocrotirea valorilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.
În sistemul dreptului românesc, dreptul civil reprezintă dreptul comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată, nu conţine norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil. De altfel, unele ramuri de drept prevăd în mod expres împrumutarea unor norme juridice de la dreptul civil (dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul familiei, etc).
1.3. Principiile dreptului civil
Există trei categorii de pricipii şi anume:
a) principiile fundamentale ale dreptului român;
b) principiile generale ale dreptului civil român;
c) principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
a) Principii fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală (Constituţia), precum şi de alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.
Principiile fundamentale sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale societăţii, conţinând judecăţi asupra fenomenelor juridice.
Dintre aceste principii amintim:
1) Principiul pluralismului politic. Pluralismul politic este o componentă fundamentală a democraţiei, reprezentând o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.
2) Principiul separaţiei puterilor în stat. Separarea puterilor în stat trebuie să reprezinte un echilibru al lor şi să ofere garanţii că puterile naţiunii nu se concentrează în mâinile unui singur organ, ci a mai multor organe, în măsură să se controleze unele pe altele.
Astfel:
- puterea legislativă – Parlamentul este organul suprem de putere în stat, ca organ colectiv;
- puterea executivă – Guvernul este organul administrativ de conducere a ţării, subordonat parlamentului;
- puterea judecătorească, ai cărei reprezentanţi sunt inamovibili (nu sunt aleşi), fiind numiţi prin decret al Preşedintelui Republicii. Ei se supun doar legii şi propriei conştiinţe.
Deasupra acestor organe ale statului se află Preşedintele care veghează la respectarea Constituţiei şi a ordinii de drept de către toate organele statului.
3) Principiul legalităţii, care presupune recunoaşterea supremaţiei legii în toate componentele mecanismului social, condiţie necesară realizării şi promovării ordinii publice.
4) Principiul libertăţii
Libertatea, ca principiu fundamental al dreptului, presupune:
- pe de o parte, elaborarea unor norme de drept care să garanteze tuturor oamenilor să se realizeze potrivit opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivităţii;
- pe de altă parte, aplicarea legii de către organele abilitate ale statului, în aşa fel încât să dea siguranţa necesară fiecărui individ că este ocrotit în manifestările şi acţiunile sale libere, în măsura în care respectă libertatea celorlalţi. (Ex.: libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea religioasă,etc.).
5) Principiul egalităţi, care presupune:
- tratarea tuturor oamenilor în mod egal;
- soluţionarea oricărei probleme juridice fără nici o discriminare.
6) Principiul echităţii, care presupune:
a) cumpătare în prescrierea drepturilor şi obligaţiilor de către legiuitor în procesul elaborării normelor juridice;
b) imparţialitatea în distribuirea avantajelor şi dezavantajelor în activitatea organelor de aplicare a dreptului.
Aceasta, deoarece în societatea românească nu există o egalitate absolută, ci una relativă, determinată de diferenţierile ce apar generate de poziţia socială a oamenilor.
7) Principiul justiţiei presupune opţiuni şi soluţii bazate pe exigenţele dreptăţii, moralităţii şi corectitudinii atât în procesul de elaborare a dreptului, cât şi în procesul de aplicare a normelor juridice.
8) Principiul bunei credinţe
Buna cedinţă (bona fides) este definită ca o stare psihologică a autorului actului juridic, care îşi găseşte expresia în aceea că dânsul ţine cont „nu numai de litera şi spiritul normei juridice, pe care este bazat actul juridic, dar şi de interesele legitime ale celeilalte părţi, în actul bilateral, şi ale tuturor celor afectaţi de acel act juridic, în general.”
9) Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate sau principiul obligativităţii îndeplinirii angajamentelor asumate (Pacta sunt servanda).
Potrivit acstui principiu, actele bilaterale, legal făcute, au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
10) Principiul responsabilităţii implică:
- pe de o parte, promovarea valorilor sociale şi umane prin normele juridice;
- pe de altă parte, o acţiune conştientă de apărare a acstor valori în procesul realizării dreptului.
b) Principii generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate.
1) Principiul proprietăţii. Codul civil prevede că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
De asemenea, Codul civil prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.”
2) Principiul egalităţii în faţa legii civile care derivă din principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de Constituţie.
Potrivit acestui principiu „sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii persoanei fizice.”
3) Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective.
În Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se prevede că „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”. Totodată se prevede, în legătură cu persoanele juridice, că drepturile civile „pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.”
4) Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile
În cazul încălcării dreptului subiectiv civil, se poate obţine restabilirea acestuia, prin intermediul procesului civil, la instanţa de judecată.
c) Principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil
Aceste principii nu se bucură de caracterul de generalitate pe care le au principiile generale, fiind reguli de bază numai pentru o parte a ordinii de drept civil. Exemplu:
1) Principiul consensualismului privitor la forma actului juridic, potrivit căruia un act juridic civil este valabil încheiat prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, indiferent de forma în care ea se exteriorizează.
2) Principiul forţei obligatorii a actului juridic potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
3) Principiul irevocabilităţii actului juridic potrivit căruia „convenţiile se pot revoca numai prin consimţământul mutual al părţilor sau din cauze autorizate de lege”.
4) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, potrivit căruia „convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”.
1.4. Delimitarea dreptului civil
1.4.1. Criteriile delimitării
În operaţiunea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept pot fi utilizate următoarele criterii:
1) obiectul de reglementare;
2) metoda de reglementare;
3) calitatea subiectelor;
4) caracterul normelor;
5) specificul sancţiunilor;
6) principiile de drept.
Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă de relaţii sociale ce sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice care, la rândul lor, sunt unitare. Obiectul de reglementare este criteriul determinant în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept. Obiectul dreptului civil este format din două mari categorii de raporturi soiale (patrimoniale şi nepatrimoniale), însă nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale constituie obiect de reglementare pentru dreptul civil.
Metoda de reglementare este criteriul subsecvent obiectului (adică derivă din obiectul de reglementare) de delimitare şi constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin edictarea (promulgarea) normelor juridice.
Specifică şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor, spre deosebire de alte ramuri de drept (de exemplu, dreptul administrativ) în care, în raportul juridic, o parte este subordonată celeilalte.
Privitor la calitatea subiectelor, dreptul civil nu pretinde subiectelor o anumită calitate, fiind suficientă aceea de persoană fizică sau persoană juridică, spre deosebire de alte ramuri de drept care impun subiectelor o calitate specială (exemplu: calitatea de comerciant).
În legătură cu normele juridice menţionăm că în dreptul civil normele dispozitive sunt majoritare, spre deosebire de alte ramuri de drept în care preponderente sunt normele imperative.
Privitor la caracterul sancţiunii menţionăm că pentru dreptul civil sancţiunea specifică este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat care se face fie prin repararea prejudiciului cauzat, fie prin încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
Principiile dreptului civil pot ajuta la delimitarea dreptului civil în măsura în care se regăsesc într-un anume raport juridic.
1.4.2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept
a) Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional
Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine normele ce reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale ale puterii.
Asemănările dintre cele două ramuri de drept constau în:
1) principalele drepturi şi libertăţi ale omului, înscrise în Constituţie, sunt şi drepturi subiective civile ale persoanelor fizice;
2) organele de stat, menţionate în Constituţie, sunt în marea lor majoritate persoane juridice, deci şi subiecte ale raportului juridic civil;
3) garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite de Constituţie.
Deosebiri:
1) în dreptul civil preponderente sunt raporturile patrimoniale, pe când în dreptul constituţional sunt dominante raporturile nepatrimoniale;
2) subiectele raportului de drept constituţional se află, de regulă, pe poziţii de subordonare, spre deosebire de subiectele raportului juridic civil care se află întotdeauna pe poziţii de egalitate juridică;
3) normele dreptului constituţional cer subiectelor sale o anumită calitate ,,aceea de organ de stat sau de cetăţean român”;
4) majoritatea normelor de drept constituţional sunt imperative;
5) dreptul constituţional are sancţiuni specifice etc.
b) Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ trebuie să ţină seama de următoarele aspecte mai semnificative:
1) dacă în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul administrativ sunt majoritare raporturile nepatrimoniale;
2) pe când în raporturile de drept civil părţile sunt pe poziţii de egalitate juridică, în raporturile de drept administrativ subiectele se află, de regulă, în poziţie de subordonare;
3) cel puţin un subiect al raportului de drept administrativ trebuie să fie organ al administraţiei publice, purtător al puterii de stat;
4) dacă în dreptul civil predomină normele dispozitive, în dreptul administrativ sunt predominante normele imperative;
5) dreptul administrativ are sancţiuni proprii, precum: amendă contravenţională, închisoare contravenţională, confiscarea.
c) Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar trebuie să ţină seama de următoarele:
1) ca şi în dreptul civil majoritatea raporturilor reglementate de dreptul financiar au caracter patrimonial;
2) spre deosebire de dreptul civil,în raporturile de drept financiar, părţile sunt în poziţie de subordonare;
3) în raporturile de drept financiar, întotdeauna o parte este un organ al statului cu atribuţii fiscale;
4) de regulă, normele dreptului financiar sunt imperative;
5) dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii, cum ar fi majorări de întârziere în plata impozitelor.
d) Între dreptul civil şi dreptul comercial există numeroase asemănări, care fac destul de dificilă delimitarea acestora. Astfel:
1) atât dreptul civil, cât şi dreptul comercial reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale, iar subiectele acestor raporturi se află pe poziţii de egalitate juridică;
2) în ambele ramuri există atât subiecte individuale, cât şi subiecte colective, însă, cel puţin una din părţile raportului juridic comercial trebuie să aibă calitatea de comerciant;
3) deşi contractul este o instituţie proprie ambelor ramuri de drept, între contractul civil şi contractul comercial există importante deosebiri de regim juridic;
4) există deosebiri, de asemenea, între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.
e) Deosebirile dintre dreptul civil şi dreptul familiei privesc următoarele aspecte:
1) în dreptul familiei majoritare sunt raporturile nepatrimoniale;
2) deşi ambele ramuri de drept utilizează metoda egalităţii juridice, în dreptul familiei există o nuanţă aparte atunci când este vorba de raporturi între părinte şi copil;
3) în dreptul familiei se cere o calitate specială subiectelor sale (soţ, părinte, copil etc.);
4) în dreptul familiei, majoritatea normelor sunt imperative;
5) fiecare din cele două ramuri de drept are sancţiuni proprii (exemplu: în dreptul familiei, decăderea din drepturile părinteşti).
f) Cât priveşte delimitarea dreptului civil de dreptul muncii reţinem că:
1) în dreptul muncii poziţia de egalitate juridică a părţilor este prezentă doar la încheierea contractului de muncă, însă, pe parcursul raportului de muncă, există o disciplină a muncii care implică subordonarea salariatului;
2) în dreptul muncii sfera subiectelor este mai restrânsă decât în dreptul civil (exemplu: minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi);
3) dacă în dreptul civil este caracteristică răspunderea civilă, în dreptul muncii există atât răspunderea materială, cât şi răspunderea disciplinară;
4) majoritatea normelor de dreptul muncii sunt imperative.
Există, de asemenea, delimitări şi faţă de dreptul internaţional privat, cât şi faţă de dreptul procesual civil.
Secţiunea a II – a
1.5 Norma juridică
1.5.1. Definiţie şi caracteristici
Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, tipică, impersonală şi obligatorie, emisă sau sancţionată de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Norma juridică este definită, deci, în baza trăsăturilor ei distinctive, în comparaţie cu celelalte norme sociale.
Norma juridică are un caracter general, deci se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete, în mod repetat, pe întreg teritoriul ţării.
Norma juridică prescrie o conduită tipică ce are în vedere însuşirile semnificative ale relaţiilor sociale şi nu acele diferenţe nesemnificative. În acest fel ea devine, în mod necesar, un criteriu de apreciere a conduitei oamenilor în diferite situaţii concrete.
Norma juridică are un caracter impersonal deoarece ea nu se adresează unei persoane anume, nu vizează soluţionarea litigiului unei singure persoane. Ea se aplică tuturor persoanelor ce se află în condiţiile determinate de lege, independent de clasa lor socială.
Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat potrivit unor reguli precise, a căror nerespectare face imposibilă calificarea acelei reguli drept normă cu caracter juridic. Unele obiceiuri sau norme morale pot deveni norme juridice dacă ele sunt recunoscute şi însuşite de organul legislativ, adică sunt sancţionate (li se dă putere de lege, caracter sancţionatoriu).
Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece este adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
1.5.2. Structura normei juridice
Problema structurii normei juridice are în vedere următoarele aspecte:
- exprimarea cât mai exactă, într-o formă cât mai corespunzătoare a normei juridice;
- scoaterea în evidenţă atât a împrejurărilor la care se referă conduita de urmat, cât şi a consecinţelor juridice ale nerespectării acestei conduite.
Din examinarea normelor juridice distingem o dublă structură:
1) Structura logico – juridică;
2) Structura tehnico – legislativă.
Structura logico – juridică a normei juridice
Sub aspect logico – juridic, norma de drept urmează să fie construită astfel, încât să nu conţină inadvertenţe logice. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu, în scopul înţelegerii dispoziţiilor sale în procesul transpunerii în practică.
Structura logico – juridică cuprinde: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente componente sunt, în principiu, prezente în fiecare normă de drept. Sunt şi cazuri în care unele părţi ale normei juridice nu sunt cuprinse textual în norma respectivă. Însă, analiza logică a textului dă posibilitatea desprinderii cu uşurinţă a dispoziţiei, a regulii de conduită ce trebuie urmată.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care arată împrejurările în care urmează să se aplice regula de conduită (dispoziţia).
Dispoziţia este acea parte a normei juridice care arată conduita de urmat în anumite împrejurări date (în ipoteza descrisă în normă). Dispoziţia poate prevedea obligaţia de a săvârşi acţiuni sau poate stipula obligaţia de abţinere de la săvârşirea unor anumite acţiuni. Aşadar, dispoziţiile pot să impună, să permită sau să interzică săvârşirea unor acţiuni.
Trebuie precizat că dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată.
Dispoziţia determinată este aceea în care conduita este categoric cerută de lege şi relativ determinată când conduita este lăsată la aprecierea subiectelor raportului juridic.
Sancţiunea este acea parte a normei juridice care precizează urmările nerespectării normei juridice.
Exemplu: Codul familiei prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soţilor şi „orice convenţie contrară este nulă”.
Structura tehnico – legislativă a normei juridice.
Normele juridice apar sub forma unor texte concise, clare, redactate pe articole şi alineate. În cazul actului normativ, articolele pot fi grupate astfel: paragrafe, secţiuni, capitole, titluri, părţi.
Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolele. De menţionat că articolul nu reprezintă întotdeauna o normă separată şi completă. Un singur articol poate conţine mai multe norme juridice, după cum o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole.
Norma juridică, din punct de vedere tehnico – legislativ, este cuprinsă într-un act normativ (lege, hotărâre de guvern, etc) elaborat după o metodologie specială şi care are o structură definită şi anume: titlu, preambul, dispoziţii generale, dispoziţii de conţinut speciale, dispoziţii tranzitorii şi finale.
1.5.3. Clasificarea normelor de drept civil
a) După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu pot să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.
Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.
La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive.
Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor. Ex.: „vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea ca obiect două sau mai multe lucruri alternative”.
Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ex.: „spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulare contrară”; „mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”.
Normele de drept imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice. Rezultă că normele imperative pot fi onerative sau prohibitive.
Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită. Ex.: „toate donaţiunile se fac prin act autentic.”
Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor. Ex.: „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.”
b) După natura interesului ocrotit prin norma juridică civilă cunoaştem norme juridice civile de ordine publică şi norme juridice civile de ordine privată.
Norma juridică este de ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual şi de ordine publică dacă protejează un interes general public.
De menţionat că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu toate normele civile imperative sunt de ordine publică. De asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine privată sunt şi norme dispozitive.
c) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi norme speciale.
Normele de drept civil generale se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.
Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicarea numai în cazurile expres stabilite de lege.
Menţionăm că norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli:
- norma specială derogă de la norma generală;
- norma generală nu derogă de la norma specială.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.
Deci, norma specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară.
1.5.4. Izvoarele (sursele) dreptului civil
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursă) de drept civil.
În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, care emană de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării.
În funcţie de organul de stat de la care emană, cât şi de natura lor, deosebim următoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoare de drept civil:
a) Constituţia, legile (legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare);
b) Ordonanţele Guvernului (inclusiv ordonanţele de urgenţă), hotărârile Guvernului;
c) Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat;
d) actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale.
Principalul izvor de drept îl constituie legea şi toate celelalte acte normative trebuie să fie conforme cu legea.
De asemenea, toate actele normative, inclusiv legile, trebuie să fie în conformitate cu Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.
Principalul izvor al dreptului civil român îl reprezintă Codul civil, care a intrat în vigoare la 1 dec. 1865, având ca model codul civil francez de la 1804. El constituie una dintre cele mai semnificative constante ale dreptului român, deoarece, deşi a suferit în decursul timpului unele abrogări sau modificări, acestea nu au afectat principiile şi instituţiile sale fundamentale.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă, alături de actele normative, obiceiul, morala şi jurisprudenţa pot avea calitatea de izvoare distincte ale dreptului civil.
Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie. Prin el însuşi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil, ci numai în măsura în care se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor juridice civile, prin trimiterea expresă făcută în cuprinsul unui act normativ.
Ex.: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.” (Art. 41 din Constituţie). Codul civil prevede că dispoziţiile îndoielnice „se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”.
Morala (văzută ca totalitate a regulilor de convieţuire socială), de asemenea, reprezintă izvor de drept numai în măsura în care legea face trimitere la ea, fiind încorporată în actul normativ respectiv.
În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecată nu are atribuţia de a edicta norme juridice, ci de a aplica aceste norme la o situaţie de fapt, concretă şi care produce efecte numai faţă de părţile aflate în proces.
Totuşi, există unele cazuri când s-ar putea recunosşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt, caracterul de izvor de drept civil.
Este vorba de deciziile Curţii constituţionale, care sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Deci, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional.
Totodată puterea de lucru judecat pe care îl au hotărârile Curţii Supreme de Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii.
1.5.5. Aplicarea normelor de drept civil
Legea civilă, ca orice lege, de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte:
- pe o anumită durată;
- pe un anumit teritoriu;
- cu privire la anumite persoane
În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.
1.5.5.1. Aplicarea legii civile în timp
Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare. Intrarea în vigoare are loc fie la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, fie la data menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei,care poate fi expresă (directă sau indirectă) ori implicită.
În legătură cu aplicarea în timp a legii civile trebuie avute în vedere două principii, şi anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile reprezintă regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare. Acest principiu consacrat chiar în art. 1 Cod civil, conform căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, a devenit un principiu constituţional, prevăzut în art. 15 din Constituţie astfel: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Simplitatea acestei reguli există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective.
În analiză se vor lua două repere şi anume:
a) diferitele perioade în care timpul poate fi considerat trecut, prezent sau viitor;
b) elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).
Aparţin, deci, trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efecteele produse înainte de acest moment, ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare.
Principiul aplicări imediate a legi civile noi reprezintă regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi. El este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii legilor.
Pentru justificarea acestui principiu se mai folosesc şi următoarele argumente:
a) legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres de tehnică juridică faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce, desigur sub rezerva neretroactivităţii;
b) neaplicarea imediată a legii noi ar putea avea drept consecinţă fie împiedicarea acesteia de a se mai aplica vreodată, fie aplicarea ei după un timp relativ îndelungat de la intrarea în vigoare.
De la acest principiu există o excepţie şi anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea ei, la unele situaţii determinate, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendinte (care depind de altele sau care n-au fost încă soluţionate) să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.
1.5.5.2. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea regulă:
- actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării;
- reglementările civile care provin de la autorităţile publice locale se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ – teritoriale.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat (norme înscrise în Legea nr. 105/1992).
1.5.5.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Subiectele de drept civil sunt persoane fizice şi persoane juridice.
Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele de drept civil pot fi împărţite în trei categorii:
1) norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice (Ex.: răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie);
2) norme de drept civil aplicabile numai persoanelor fizice (Ex.: normele juridice privind numele);
3) norme de drept civil aplicabile numai persoanelor juridice (Ex.: Decretul nr. 31/1954, care reglementează stabilirea sediului).
1.5.6. Interpretarea normelor de drept civil
Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme.
Scopul interpretării unei norme juridice constă în a vedea care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci, interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului exprimată într-o anumită normă de drept civil.
Interpretarea normelor de drept este impusă de mai multe împrejurări şi anume:
a) orice lege, în timp, este depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept civil;
b) în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din practică, legiuitorul utilizează formulări generale în redactarea textelor de lege, formulări care necesită explicate, pentru a se putea stabili dacă o anumită situaţie se încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective;
c) termenii folosiţi de legiuitor, în alcătuirea dispoziţiilor legale, nu au întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită, fapt ce determină stabilirea conţinutului şi sensului lor;
d) uneori norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.
Există trei criterii de clasificare folosite în stabilirea felurilor interpretării şi anume:
1) În funcţie de forţa sa obligatorie sau nu (în funcţie de organul de la care provine) deosebim:
- interpretarea oficială - autentică
- jurisdicţională
- interpretarea neoficială
2) În raport de rezultatul interpretării, se distinge:
- interpretarea literală (declarativă)
- interpretarea extensivă;
- interpretarea restrictivă.
3) În funcţie de procedeele de interpretare folosite (metoda folosită), se deosebeşte:
- interpretarea gramaticală;
- interpretarea sistematică;
- interpretarea istorico – teleologică;
- interpretarea logică;
- interpretarea prin analogie – a legii
- a dreptului
Interpretarea oficială reprezintă interpretarea făcută de un organ de stat, în exercitarea atribuţinilor ce-i revin, potrivit legii. Distingem două feluri de interpretare oficială şi anume:
1) interpretarea oficială autentică care provine de la însuşi organul de stat care a emis norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative (Ex.: o dispoziţie dintr-o lege ordinară este interpretată printr-o altă lege ordinară; un articol neclar dintr-o hotărâre a Guvernului este interpretat printr-o altă hotărâre a Guvernului, etc.);
2) interpretarea oficială jurisdicţională care provine de la un organ de jurisdicţie (de obieci instanţă judecătorească). Ea reprezintă o interpretare judiciară şi priveşte numai speţa respectivă, deoarece jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.
Interpretarea neoficială se dă normelor juridice civile în doctrină (literatura juridică) sau de către avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei. Ea nu are putere juridică obligatorie, dar poate fi însuşită de organul căreia i se adresează.
Interpretarea este literală (adică în litera legii) atunci când există concordanţă deplină între formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.
Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concordanţă, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intenţia reală a legiuitorului, astfel încăt se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi la unele situaţii care nu s-ar încadra în litera lui. La o interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea metodei analogiei sau argumentului „a fortiori”. Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conţin enumerări limitative, excepţii sau prezumţii.
Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există concordanţă în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text. Ea este diametral opusă interpretării extensive.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.
Interpretarea sistemică implică lămurirea înţelesului unei norme juridice ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie din alt act normativ. Ea este impusă mai ales atunci când coexistă atât norme juridice generale, cât şi norme juridice speciale referitoare la aceeaşi speţă.
Interpretarea istorico – teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme, eventual într-un context istoric dat.
Pentru această interpretare prezintă interes lucrările premergătoare ale actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, expunerea de motive şi prevederile din preambulul actului normativ respectiv, forma iniţială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare, etc. De asemenea, este folositoare şi cercetarea reglementării anterioare, deci a dispoziţiilor legale abrogate prin textele legale supuse interpretării.
Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.
Această interpretare se bazează pe raţionamentele inductive şi deductive, fiind folosită încă de pe timpul romanilor. Ea a dus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică, precum şi la consacrarea unor argumente de inerpretare logică.
Prima regulă de interpretare logică exprimă faptul că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică respectivă nu le prevede.
Cea de-a doua regulă de interpretare logică are la bază ideea că acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, adică generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine. (Ex.: Decretul nr.31/1954 prevede că „domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic”. Deoarece se foloseşte termenul generic de minor, înseamnă că el se aplică atât minorului sub 14 ani (fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorului între 14 şi 18 ani (care are capacitate de exerciţiu restrânsă).
Cea de-a treia regulă de interpretare logică prevede că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu însensul în care să nu se aplice. (Ex.: „contractul de garanţie reală se încheie în formă autentică sau înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor”. Înseamnă că semnătura debitorului este o condiţie de valabilitate nu numai a înscrisului probator, ci chiar a contractului de garanţie reală mobiliară constatat prin înscrisul respectiv, deci contractul de garanţie reală mobiliară este un contract solemn, iar nu consensual.
Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, deosebit de utile în practică sunt şi argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.
1) Argumentul „per a contrario” se întemeiază pe principiul de logică numit legea terţului exclus (tertium non datur), adică, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.
Ex.: convenţiile se pot revoca prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege; per a contrario, rezultă că, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, convenţiile nu pot fi revocate prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi contractante.
De asemenea, Legea nr.114/1996 reglementează doar posibilitatea chiriaşului de a denunţa unilateral, cu respectarea anumitor cerinţe, contractul de închiriere a locuinţei; per a contrario, rezultă că locatarul nu poate denunţa contractul de închiriere a locuinţei înainte de împlinirea termenului stabilit.
2) În baza argumentului „a fortiori” (cu atât mai mult) se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres, deoaree raţiunile care au fost avute în vedere la emiterea acestei norme juridice se regăsesc, cu şi mai multă tărie, în cazul dat. (Ex.: dacă soţul divorţat, chiar vinovat de desfacerea căsătoriei, are posibilitatea să poarte numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ, a fortiori (cu atât mai mult) trebuie să se recunoască această posibilitate soţului supravieţuitor, a cărui căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ).
3) Argumentul reducerii la absurd este procedeul prin care se învederează (se face cunoscut) că o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argument este folosit destul de des în literatura de specialitate, în problemele controversate, pentru combaterea altor argumente ce pot fi invocate în sprijinul opiniei contrare.
Pe lângă argumentele de interpretare logică sunt folosite şi alte argumente, de o valoare cel puţin discutabilă, cum ar fi:
a) argumentul „ad populum” care se întemeiază pe împrejurarea că există un acord al majorităţii;
b) argumentul „ad hominem” care se referă la calităţile persoanei care a formulat o anumită opinie;
c) argumentul „ex silentio” potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost negat de nimeni, înseamnă că acel lucru este afirmat;
d) argumentul „ad ignorantiam” care se bazează pe imposibilitatea de a dovedi contrariul etc.
Interpretarea prin analogie sau metoda analogiei se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie. Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect. Metoda analogiei reprezintă procedeul prin care se face completarea „lacunelor legii”, caz în care se pune problema nu neapărat a interpretării legii, ci de a găsi un text de lege care să fie aplicabil la situaţia concretă, neprevăzută de lege. Completarea lacunelor legii se face fie prin recurgerea la normele juridice civile, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia legii, fie la principiile dreptului civil, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia dreptului. Instanţa de judecată este chiar obligată să recurgă la una din cele două situaţii (analogia legii sau analogia dreptului), deoarece Codul civil prevede că judecătorul nu are voie să refuze să judece pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare.
|
